Publicăm, de azi, un serial dedicat Poveştilor din folclorul maghiar. În mod regulat vă vom oferi câte un desen animat din serialul omonim, dublat în română , alături de un comentariu al colegului nostru Mihai Cotea, unul dintre cei mai activi membri ai tribului MaghiaRomânia
Azi, povestea desprea o femeie lenesa si proasta –Szusza– si cu ce soarta s-a ales ea.
Dacă bine țin minte, prototipul ”prostului satului” la români este de obicei un bărbat, dar nu vă gândiți la Păcală, deoarece el este înfățișat cu o ironie fină față de autoritățile citite ale satului (preotul, dascălul), care-i clarifică statutul, acesta reprezentând mai degrabă modelul ”gândirii simple și sănătoase a țăranului”. În cazul acesta am rămas un pic surprins să observ că acest rol, nu tocmai onorant, e jucat de…o femeie! La începutul basmului aflăm că omul era ”năpăstuit” cu o nevastă ”leneșă și slabă de minte”, de altfel, îmi place finețea cu care folosesc această expresie, evitând s-o facă proastă din start, foarte diplomați. Dincolo de acest fapt, observ că se pune accent pe un stereotip vechi, omul urât e și prost, automat.
Neavând timp s-o dăscălească, acest lucru trebuind să-l facă maică-sa, urmărind filosofia de viață rurală, acesta o pedepsește folosind bătaia. E probabil pentru prima dată când observ un caz de ”violență domestică” prezentat publicului tânăr într-un basm, un element total nou, însă nu știu cât de educativ…
În continuare, dăm peste o altă scenă comică. Bărbatul are ascuns un sac cu bani sub pat despre care îi spune nevestei că stă ascuns în el un spiriduș ce o va devora dacă-l va deschide. În acest caz, curiozitatea proverbială feminină este depășită de prostia femeii desfășurată de autor mai încolo.
În final, ultima probă a Szuszei este trimiterea sa la secerat, cunoscându-i-se din start lenevia cu care era ”înzestrată”… Szusza reușește să secere doar trei snopi, iacătă și cifra magică, adormind în lan. Văzând că întârzie, bărbatul merge după ea, o găsește și atunci ni se dezvăluie revelația sa, atenție: dându-și seama că nu e bună de nimic, se gândește cum să scape de ea. Aici e interesant felul in care e privit celălalt, ca sintagmă mai largă, și felul în care reacționăm în fața lui. Civilizația rurală era obișnuită cu omogenitatea, cu respectarea unor legi nescrise, ori inadaptabilitatea ducea inevitabil la excludere.
Trezindu-se, era atât de ”slabă la minte”, încât nici nu mai știe cine e,se folosește metamorfoza la un anumit nivel, ea se recunoaște după membre, dar nu și după… penaj! Cu alte cuvinte, neadaptată fiind la viața de sat, locul ei era afară. O concluzie un pic șocantă pentru orășeni, dar un fapt indubitabil vizavi de realitățile satului.
Citiţi mai multe articole de Mihai pe blogul său, Colţul Cultural.
MaghiaRomânia blog 
Initiativa superba 🙂 Hai sa ne cunoastem RECIPROC cultura noastra.
Pentru ca tot se vorbeste de creatia populara si de femei, interesant mi se pare faptul ca am auzit (citit) de foarte multe ori, ca in satele romanesti dinaintea anul 1918, cele mai respectate persoane au fost preotul si invatatorul, Se spunea ca acestia proveneau din randul taranimii, nu aveau averi care sa-i deosebeasca foarte mult de taranul roman, participau cot la cot cu taranul la muncile agricole, prin urmare existau toate conditiile sa fie apropiati si iubiti de popor.
Am avut insa surpriza sa constat, cand am citit niste culegeri de poezii populare publicate pe la sfarsitul secolului al XIX – lea si inceputul celui urmator, ca in creatia romaneasca populara, femeia care apare, in foarte multe cazuri, cea mai depravata este preoteasa. („Popa are sase boi / Preoteasa buze moi”).
M-am tot intrebat care o fi cauza.
1. Este invidia omului sarac fata de omul bogat (preotul, in general, era privit in poezia populara si ca o persoana foarte avara)?
2. Este invidia omului analfabet fata de „stiutorul de carte”? Au fost numeroase cazuri, cand preotul facea apel la credinciosi pentru cumpararea unor carti religioase pentru biserica, iar raspunsul sateanului exprimat in cercuri mai restranse, era de genul:”sa le cumpere popa ca are bani si el are nevoie de ele” sau „sa le cumpere popa, ca el citeste din ele” sau „am trait pana acum fara carti si om trai de acum incolo daca nu avem carti”.
3. Este faptul ca preotul era perceput de satean, ca un om care traieste din munca lui? In acest caz, de amintit ca atunci cand un fiu de preot facea un lucru care se considera contrar romanismului, reprosurile care apareau in presa romaneasca erau ceva de genul: „sa-ti fie rusine pentru ce ai facut, dupa ce ai crescut cu prescura taranilor romani.” Reprosuri asemanatoare cu prescura facuta de taranul roman, in cazul similare, erau si la adresa preotilor.
4. Autoritatile austriece si nu numai ele, au impus preotilor romani ardeleni diverse sarcini, in afara celor bisericesti. Un exemplu este sprijinul in efectuarea recrutarilor si prinderea dezertorilor („Biraul si cu popa / Tot asa mi-o facu legea, / Ca cu funia m-or lega / La Italia m-or pleca), Prin urmare, preotimea satelor era implicata si in niste activitati care nu erau populare printre sateni. Si atunci apare razbunarea pe preotese?
5.Preoteasa provenea dintr-un alt mediu, care nu era cel taranesc sau cel al satului si de aici o anumita invidie fata de aceasta? Cel putin din a doua jumatate a secolului al XIX – lea, sotia unui preot, de cele mai multe ori, era fiica unui alt preot, iar fiul sau fiii preotului, urmau si acestia cariera preoteasca, Prin urmare, se casatoreau tot cu fiica unui alt preot si nu cu a uni taran. (Asadar, preotul nu provenea din randurile taranimii).
Ma intreb daca in creatia populara maghiara (secuiasca) exista ceva asemanator. Preotiilor romano – catolici li se interzice casatoria, prin urmare pe la secuii din Ciuc, unde peste 90% au fost romano – catolici, nu gasim ceva asemanator, dar in comunitatile reformate (calvine), evanghelice luterane sau unitariene?
Legat de spațiul românesc, unde mă pot pronunța, eu cred că preoteasa a fost deseori văzută negativ din cauza faptului că era considerată o femeie la fel ca celelalte din sat, neavând aliura pe care preotul o impunea, de respect, religiozitate, legătură cu Divinul. Dacă preoteasa mai venea și din alt sat (destul de rar, totuși căsătoriile endogame prevalau și era de preferat), atunci un motiv în plus de ironizare a ei (am avut obsesia să-l vedem pe celălalt mai degrabă slab, prost, urât, decât puternic, deștept, frumos, acest lucru intră în concordanță cu ospitalitatea noastră specifică despre care se știe că e un apanaj al fricii dpdv psihologic). Pe de altă parte, la fel de plauzibilă e și perspectiva invidiei, căci preoteasa era o femeie influentă în sat și de regulă respectată (măcar aparent). Invidia e unul dintre cele mai puternice sentimente și nu e de neglijat. Preotul nu prea era văzut ca și sătean decât atunci când era bănuit ori prins că făcea lucruri cât se poate de pământene- se îmbăta, colabora cu alții, preacurvea, dar lumea îi era încă supusă lui, știindu-i-se influența, îl vorbea de rău doar pe la colțuri. Sunt curios și eu care ar fi situația în comunitățile maghiare, dar aici colegii mei știu mai bine cum stă treaba.
De curiozitate, mai sunt cumva si alte povesti despre Szusza, in cae purtatoarea numelui e cam la fel? Ma intreb daca nu cumva are legatura cu cuvantul „zuza” din limba romana.
Reblogged this on Colțul Cultural and commented:
Colegii de la MaghiaRomânia au avut o inițiativă culturală frumoasă, aceea de (re)cunoaștere a celui de lângă noi prin intermediul folclorului. La această inițiativă am avut plăcere să colaborez și eu. Le mulțumesc pe această cale pentru toată susținerea! Vă poftesc să treceți pe la ei și să vă bucurați de folclorul maghiar (sunt sigur că veți găsi asemănări cu cel românesc din Ardeal). 🙂
Pentru a nu da impresia ca noi romanii, suntem mai prejos decat ungurii si pentru a ne delecta si cu lenea romancelor, redau mai jos cateva poezii populare pe tema nevestei lenese. Exemplele sunt preluate din creatiile populare culese din a doua jumatate a secolului al XIX – lea si aflate intr-un manuscris tiparit in anul 1976 al profesorului blajean Alexiu Viciu (n. 1855 – m. 1950, prin urmare a trait 95 ani, considerat la un moment dat cel mai antimaghiar profesor de la institutiile de invatamant din Blaj, apoi cel mai promaghiar datorita colaborarii la publicatia Ungaria a profesorului clujean Moldovan Gergely, probabil si datorita acestei colaborari fiind nevoit sa se pensioneze in anul 1911 si sa paraseasca Blajul). Membrii ai familiei Viciu, mai locuiau acum cativa ani la Ungheni, Mures.
Harnica-i nevasta mea, / Harnica, un drac s-o ie, / Ca-ntr-o luna, torce-o lana / Si manca-on sac de faina/ Si o pustie de slanina!/ – Tu nevasta, draga mea, / Scoli de mulge vacile,/ Ca te-n-ntrecut altele. / Cate-s de la noi la vale,/ Toate le-o muls si-s pe cale. / Numai tu, o detunata, / Nu te scoli nescarpinata. / – Barbate, sufletul mieu, / Nu-ti da casa de rusine, / Ca le-om mulge pana mane / Si le-om da-n ciurda poimane!
Muierea-i mea-i chiar muiere,/ Ca la crasma nu prea mere, / Da-si aduce cate o fele, / Dac-o gata, iara mere.
Harnica-i nevasta mea, / Ca ea caier isi facea,/ Vineri in furca-l punea, / Sambata fusu-si prindea, / Dumineca dimineata / Ea la popa se cara:/ – Parinte, sfintia- ta, / Mai muta duminineca, / Ca am caier de-a gata / Si barbat a pieptana! / Pana toaca-n liturghie / Ea tot carpea la ie.
(Viciu Alexiu, Flori de camp, 1976).
Cu scuzele de rigoare revin, pentru a arata ca si romanii isi bat nevestele nu numai ungurii (pentru exemplificarea ca ungurii isi bat nevestele, vezi si ce facea „omul” din povestirea SZUSZA de mai sus).
– Suparata esti lelita?/ – Suparata, zau, badita!/ Cum sa nu fiu suparata, / Ca si aseara am fost batuta / De canele de barbat, / C-o vint din crasma beat. (…)
Barbatu mieu nu-i barbat, / Ca-i inger din cer lasat, / Ca de cand m-am maritat, / Nici o palma nu mi-o dat, / Far tot cu zbiciu -nnodat./ Cand ii sara, io-i gat cina, / El ma ia de par cu mana. / Eu ii faca zama de pui, / El mi-arata zbiciu-n cui. / Eu i-o fac, i-o pui pe masa, / El ma ia de par pin casa.
Pusei sasa boi la jug / Ma dusei cu ei la plug / Si arai/ Pan-insarai. / Ma uitai pe lunca-n jos, / Doara-mi vad vreun om frumos. / Vazui dalba de nevasta, / Cu gaina fripta-n brata. / Ma uitai catra dansa, / Rupsei plugu si barsa. / – Mandra, mandruleana mea, / Saruta-ma oblu-n gura, / Ca ti-oi da doi boi din ruda!/ Mandra din grai imi graia: / – Ba, io nu te-oi saruta, / Toti sasa de mi i-i da, / Ca io am barbat de asa: / Daca prinde a ma bate / Nimeni nu ma poate scoate / Numa dragutu de moarte!
(Viciu Alexiu, Flori de camp, 1976).
coltulcultural.
Ai facut afirmatia, din cate intleg eu, ca preotul impunea credinciosului roman un respect, insemna religiozitate, legătură cu Divinul
Eu vad situatia preotului roman de la sfarsitul secolului al XIX – lea si inceputul celui urmator destul de complicata, respectul care-l emana preotul in randul credinciosilor depindea de parohie si de calitatile morale ale respectivului preot. Am spus complicata si nu pre putem sa facem generalizari si din urmatoarele motive:
1. A fost supus unei concurente confesionale, determinata de faptul ca in foarte multe localitati transilvanene existau comunitati ortodoxe si greco – catolice. Fiecare dintre preotii existenti faceau prozelitism si au fost numeroase cazuri de trecere de la o confesiune la alta. Pe de lata parte, aceasta concurenta a dus si la numeroase acuzatii de o parte si de alta, inclusiv in presa romaneasca. Se trimitea informatii presei despre preotul adversar ca este betiv, duce viata imorala, a furat din fondurile parohiei, nu este bun roman, iar despre preoteasa, in general, ca duce o viata imorala. Urma replica celui acuzat, in care arata ca celalalt este betiv, imoral, a furat din fondurile parohiei, nu este bun roman, etc. La un moment dat spiritele se potoleau, probabil si datorita interventiei forurilor superioare, dar cu trecerea anilor, din nou rabufneau.
2. Concurenta preotimei cu societatea „civila” in acapararea conducerii unor societati bancare romanesti sau altor organizatii economice ale romanilor. Preotii erau acuzati ca nu trebuie sa stea in conducerea acestor societati, pentru ca inseamna ca practicau camataria, care este interzisa de Biblie si nici nu au priceperea necesara pentru a conduce aceste institutii. De asemenea, in loc sa fie preocupat mai mult de cele „sfinte”, se ocupa mai mult de obtinerea de castiguri.
Preotimea, la randul ei, raspundea ca este necesar ca ei sa fie la conducerea acestor institutii bancare sau de alta natura, inclusiv ca directori executivi, pentru ca astfel aceste institutii vor avea mai multa credibilitate in randurile romanilor. De asemnea, printre romani existand putine persoane cu studii economice, nici nu exista alta categorie profesionala sa fie mai competenta in conducerea acestor instiutii.
Tagma avocatilor, care dorea cel mai mult ca preotii sa nu mai faca parte din conducerea acestor institutii, in viziunea preotimei, nici ea nu avea cunostintele economice necesare pentru a conduce aceste institutii, dar facea aceasta propaganda numai din propriile interese financiare.
3. Mitropolitii celor doua confesiuni (Vancea, Mihali, Miron Romanul, Metianu) au dorit, din diferite motive, ca preotimea sa nu se implice in politica. Din aceasta cauza a rezultat numeroase conflicte locale, intre cei implicati in aceste lupte si unii clerici. Un exemplu este din Alba Iulia, unde a existat un conflict extrem de dur intre protopopul Nicolae Ivan (viitorul episcop ortodox la Cluj, in timpul caruia s-a construit Catedrala Ortodoxa), adept al „moderatiei” si memorandistul Rubin Patitia.
4. Faptul ca parohul, ca si protopopul, era ales de comunitatile locale (in Mitropolia Ortodoxa), a dus la numeroase conflicte intre taberele existente in aceste localitati, care au continuat si dupa alegerea parohului. Tabara invinsa dorea sa demonstreze, de cele mai multe ori, ce alegere proasta s-a facut. De asemenea, aceste tabere sau una dintre tabere, intra in conflict si cu cei aflati la conducerea Arhiepiscopiei (Episcopiei) sa a Protopopiatului respectiv, pentru ca aceasta scotea functiile la concurs (pentru a fi alese), stabilea impreuna cu protopopul locului data alegerii,, cine indeplineste conditiile sa participe la alegeri si avea dreptul arhiepiscopul (episcopul) sa confirme sau nu sa confirme alegerea respectiva. Din diverse interese la nivel inalt, de foarte multe ori se scoteau la concurs (pentru alegere) aceste functii, dupa o perioada lunga de timp (uneori de ani) de cand postul de paroh a devenit vacant, pana cand trebuia ca cineva sa termine studiile teologice sau sa si le completeze. Au fost si cazuri, cand cel care avea cele mai mari sanse de a castiga alegerile, nu putea sa participe la concurs din cauza faptului ca se considera, de esaloanele superioare, ca nu indeplineste conditile.
In multe situatii, parohul titular isi lua ginerele ca cooperant (preot ajutator), iar cand iesea la pensie, convingea credinciosii sau ierarhia bisericeasca superioara, ca el trebuia sa fie alesul.
5. Saracia celei mai mari parti ale preotimei romane, determinata si de concurenta confesionala, pentru ca si in parohiile foarte mici, cu putine familii de credinciosi, prin urmare si cu posibilitati reduse de sustinere a parohului si a bisericii, se numea paroh. Aceasta se intampla si datorita faptului ca nu se dorea ca familiile adepte ale respectivei confesiuni, sa treaca la greco – catolici sau la o confesiune „maghiara”.
In localitatile mai mari, existau si in acestea dupa unii, un surplus de preoti si invatatori ai scolilor confesionale. De exemplu, la aproximativ 2.500 credinciosi ortodocsi (2.500 credinciosi greco – catolici) existau doi preoti ortodocsi (doi preoti greco – catolici), la care se adauga, de cele mai multe ori si pe langa fiecare paroh si un preot cooperant. Existau patru scoli confesionale cu patru invatatori, asadar 1.250 credinciosi trebuiau sa intretina un preot si un invatator. A existat ideea, sustinuta de cea mai mare parte a intelectualitatii romane din oras, pentru a se infiinta o singura scoala, prin comasarea celor patru scoli confesionale, pentru ca astfel se poate sustine mai bine invatamantul, dar, din diverse motive, nu s-a putu indeplini.
In concluzie, vorbind intr-un comentariu anterior, ca, spre surpriza mea, in multe creatii romanesti (indeosebi in culegerea profesorului Jarnik Urban de la Universitatea din Praga), preoteasa era vazuta ca o persoana imorala, cred ca toate cele prezentate mai sus, au avut efecte asupra acestei reprezentari. La Alexiu Viciu este prea putin prezenta preoteasa si „popa” in culegerea sa, probabil si pentru ca fost profesor la institutiile confesionale de la Blaj, iar strangerea materialului folcloric s-a inceput de prin anul 1872 de catre elevii din Blaj, unii dintre acestia viitori preoti. („Preuteasa coace oua,/ Popii doua, mie noua, / Preuteasa sparge nuci / Popii doua, mie cinci” din Viciu Alexiu, Flori de camp, 1976).
Probabil mai sunt si alte cracteristici, dar cea ce pare interesant ca contestarea unui preot sa- facut, de cel mai multe ori, de catre o persoana cu o anumita instruire. Prin urmare, cu cat numarul analfabetilor din randurile romanimii a inceput sa scada si a inceput sa creasca numarul celor care au urmat studii superioare, cu atat contestarile unor preoti a crescut. (In armata se spunea, ca cei mai indisciplinati au fost TR-isti).
Vobind de casatoriile „endogame” (din interiorul comunitatii), despre care ai amintit si tu, cu referire la preotime, cred ca situatia nu este chiar atat de simpla. De exemplu, la mine in sat, din preotii existenti timp de peste 150 ani, a caror biografie o cunosc, numai unul singur (preot de prin anul 1998) s-a nascut in sat si nici unul n-a fost casatorit cu o femeie provenita din acest sat. Si aceasta situatie exista in foarte multe localitati, din cate cunosc eu.
Vă mulțumesc frumos pentru vastul și documentatul dvs. răspuns. E vina mea, nu m-am făcut îndeajuns de explicit, mă refeream, prin afirmațiile mele anterioare, la situația de dinaintea secolului XIX din satele mici, din cătune, dacă vreți. În comunitățile mici nu existau atâtea interese care să se bată cap în cap, iar căsătoriile endogame erau preferate (mă refer, bineînțeles, la perioada secolelor XVI-XVIII). Secolele XIX-XX sunt extreme din toate punctele de vedere, cunosc situația conflictelor confesionale și a intereselor preoțimii, am terminat facultatea de istorie, totuși, în acele timpuri, deja nu mai vorbim de tradiție ci de import, cât mai mult și pe cât mai multe domenii. Mulțumesc pentru timpul și pentru informațiile dvs. interesante!! 🙂
Cu scuzele de rigoare pentru unele greseli ortografice din comentariul anterior. Nu sunt om fara greseala, numai altcineva este fara greseala si se afla in alta parte, dupa cum spuneam pe vremuri, dar de multe ori ma scuz, ca nu mai am nici timpul necesar sa mai citesc materialul, inainte de a fi trimis. Probabil ca exista un adevar.
Este bine ca profesorul meu de limba romana din scoala generala, cu care am facut gramatica, o mare personalitate culturala, deosebit de respectata in lumea culturala, daca citeste comentariul, nu stie cine l-a scris. Altminteri si-ar face mustrari de constiinta ca m-a trecut clasa.
Pingback: Povești din folclorul maghiar – Episodul 2: Lacătul fermecat | MaghiaRomania