[Recenzie] Ardealul de Nord în epoca Horthy

Recent am citit o carte excelenta despre Ardealul de Nord din perioada 1940-44, (aka „magyar világ” lumea/perioada maghiara sau cea horthysta): Ablonczy Balázs: A visszatért Erdély (Ardealul revenit). Autorul este unul dintre istoricii tineri si este specializat in secolul XX al Europei de Est, cunoscut ca un demitizator. Multe dintre cartile sale sunt pentru publicul mai larg si poate mai putin pentru „profesionisti”, stilul fiind unul mai accesibil.

Am regasit in ea multe lucruri despre care imi povesteau ai mai in varsta (de ex: extazul maghiarilor sau aroganta functionarilor publici „parasutati” din Ungaria), si am aflat multe despre care nu am stiut, pozitive si negative atat pentru unguri, cat si pentru romani . Urmeaza o recenzie subiectiva a acestei carti, care merita citita. Cartea, desigur 🙂

Prologul sumarizeaza foarte bine perioada – doua citate:

„A fost ultima incercare de a face Ardealul un spatiu maghiar eliminind sau minimalizand cultura si limba romana.”

„Perioda are multe invataminte fiindca apar laolalta mandria nationala, dreptatea facuta ca in basme[1], modernizarea, excluderea etnica si rasiala, momentele de glorie, tragediile cutremuratoare si chitibusurile grotesti”.

Decizia sau dictatul

Timp de 20 de ani de la Trianon opinia publica din Ungaria era aproape la unison pentru revizionism. Cu timpul, politicienii au inceput sa fie mai realisti in revendicari: au renuntat la a cere Ardealul, rezumandu-se la zonele de granita si/sau un coridor care leaga Tinutul Secuiesc. Ultimatul URSS de a anexa Basarabia i-a intarit: la numai o zi (27 iunie), au trimis a o nota lui Hitler in care au declarat ca vor sa discute despre pretentiile teritoriale si au luat masuri de pregatire: au format cadre, au pregatit metodologia administrativa si au concentrat armata la granita. Conflictul armat era o alternativa serioasa, era fixata si data atacului -28 august, in zori-, cu toate ca serviciile secrete au avertizat asupra superioritatii armamentului greu roman si asupra liniilor fortificate. Dupa tratativele esuate intre cele doua tari[2], Hitler a decis in favoarea Ungariei. Asa se face ca Ungaria a primit un teritoriu locuit in proportie de 52% de romani…

„Sosesc / Jönnek”[3]

Retragerea armatei si administratiei romane nu s-a facut fara conflicte. Conform legii de la 11 august 1940 armata romana a efectuat o serie de rechizitii de cai si de mijloce de transport, au fost jafuri si atrocitati cu victime in majoritate maghiare (Diosig/Bihardiószeg: doi localnici au fost ucisi de plutonul roman local fiindca se bucurau in centru, la inmormintarea lor apare ilegal -inainte de termenul aprobat- un pluton maghiar si cad cativa soldati romani; alte atrocitati comise de militari romani la Sighet, la Oradea, la Cluj, la Sf Gheorghe, la Satu Mare…).

Intrarea armatei maghiare a rezultat in conflicte si atrocitati: la Huedin, la Ip, la Treznea, etc. Armata maghiara a inaintat intr-o continua stare de alerta din cauza isteriei generate de serviciile de informatii care avertizau asupra pericolului actiunilor de gherila si asupra minelor lasate, plus zvonurile (uneori nefondate) despre atrocitatile comise de romani. (Nota mea: zvonurile pot crea situatii fatale vezi si „teroristii” de la revolutia din 1989…)

Autorul intreaba de ce batalionul de „határvadász” – care a suferit in zilele precedente citeva atacuri razlate tip gherila – a deviat 4 kilometri fata de drumul Zalau-Cluj, ajungand la Treznea si ucigand 86-93 de localnici (cativa evrei, restul romani) cu pretextul ca s-ar fi tras asupra lor din turnul bisericii ortodoxe de catre preotul insusi (sau fiica sa).

Sau la Ip cand o lada de grenade romanesti (gasite pe drum si transportate contrar regulamentelor) a explodat ucigind doi soldati. Din asta a iesit zvonul cu „cosul cu mere continind grenade oferit de romani omoara trei soldati” si a fost trimis compania de ordine publica in sat. Acestia au prins 18 „legionari” dintre care 16 au fost ucisi in timp ce „incercau sa fuga din arest”. Seara insa cica cineva a tras asupra soldatilor maghiari si in haosul „contraatacului” nocturn mor 157 romani, intr-un sat unde au fost 392 de romani din 2014 de locuitori. Si au mai fost si alte localitati unde au fost omoriti „legionari care incercau sa fuga din arest”.

Autorul citeaza un istoric militar (Illésfalvi Péter) care califica musamalizarea si explicatiile oficiale ca „minciuni rusinoase”, iar parerea lui Ablonczy este ca „suferinta unei parti nu devine mai mica daca acceptam ca si altii au avut traume ce i-au marcat pe o viata” sau „sa nu facem algebra de sange: o singura victima este deja prea mult”.

Odata cu armata romana s-au evacuat si multi civili romani: multi dintre ei fiind cei care au fost mutati dupa 1920 in Ardeal (in administratie, la politie, la posta, la cai ferate, etc), dar a plecat si intelectualitatea, ceea ce a afectat foarte dur scolile romane: s-a dus o lipsa grava de profesori, drept pentru care profesorii romani in mare majoritate au fost scutiti de inrolare! Au plecat si multi preoti: din Secuime aproape toti, dar sa nu uitam ca si aici s-a facut o colonizare masiva: 120 de biserici romanesti ridicate intre 1920-40 de ani, 25% din totalitatea bisericilor ortodoxe construite in Ardeal intre 1920-1940!

Tot cu schimbarea granitelor s-au evacuat insa si 50% (! – aproximativ 200 de mii) dintre maghiarii din Ardealul de sud, astfel ajungindu-se la o majoritate maghiara in noua regiune la 1941.

Discriminarile fata de romani si evrei

Totul era imbibat in acea perioada de politica nationala: schimbarea chiriasilor magazinelor din orase (de la evrei si romani la maghiari), acordarea permiselor de functionare, acordarea contractelor de lucrari publice (la construirea caii ferate Deda-Siret cineva scria: „nu lucram cu romani”, cu toate ca tronsonul traverseaza o regiune cu majoritate romana), atribuirea posturilor publice, atentia ca magazinele cu inscriptii romanesti sa nu apara in albume de fotografii turistice, numarul ziarelor (70% dintre ziarele romanesti au fost interzise, fata de 40% dintre cele unguresti), etc.

Un fapt insa: anual 1600 de persoane „au cerut” maghiarizarea numelor: mult mai putini decit se crede, si poate au fost si unii care si l-au remaghiarizat.

Cu toate presiunile, asimilarea naturala a maghiarilor a continuat si in aceasta perioada in regiunile de diaspora interna („szórvány” – adica cele unde maghiarii erau in numar foarte mic) conform unui studiu ce a cuprins 709 de comune intre 1942-1944, analiza datelor facindu-se, insa, abia in 1999.

Invatamintul

Scolile maghiare au reaparut fata de la perioada interbelica cind existau 2 (!!!) scoli de stat si 700 ale cultelor (multe fiind restrinse in a emite documente: elevii acestora trebuiau sa dea examene anual in scoli romane): se ajunge la vreo 1200 de scoli maghiare. Existau 700 de scoli romane si 450 cu predare mixta, dintre care la cele elementare nu erau discriminari majore, erau doar afectate de lipsa de invatatori romani. In scolile superioare procentul romanilor care studia in limba romana era foarte mic (10%; lipsa cadrelor descrisa mai sus era mai acuta la cadrele gimnaziale), iar la universitatea din Cluj romanii erau in jur de 5% si erau doi profesori. La universitatea romana mutata de la Cluj la Sibiu nu erau insa studenti maghiari…

Insa, se introduce in 1941 invatarea limbii romane cu doua ore pe saptamina in scolile maghiare care a stirnit reactii vehemente in unele cazuri. Teleki Pál (premierul de origine ardeleana) mai cerea sa se predea limba romana si in universitati in domeniile unde vor avea mai multe contacte cu romanii: medicina, drept...). O sursa aditionala scrie ca limba romana devine materie facultativa la bacalaureat, si multi elevi au ales-o fiindca se descurcau mai bine decit cu franceza sau germana.

Modernizare

Ungaria a cheltuit aproape 25% din bugetele anilor 1940-44 pentru Ardeal, s-au refacut scoli (in 1942 50% din fondurile de investitie din invatamantul ungar este dedicat scolilor ardelene), se construiesc cai ferate, drumuri, se extinde electrificarea, domeniu in care Ardealul era cu mult in urma Ungariei (fapt trist: turbinele inca nemontate pentru uzina electrica din Secuime sint aruncate in aer in 1944 de trupele germane in retragere…), se investeste masiv in turism (cabane noi sau modernizate), se aloca fonduri pentru cumpararea de masini agricole, se creaza un sistem de educatie agricola pentru tarani. Multi oameni din Secuime mai foloseau in anii 60 masinile agricole cumparate atunci, sau au folosit acelasi soi de cartofi introdus in acesti ani.

Evreii si lipsa lor de azi

Dupa ocuparea Ungariei de germani evreii au fost adunati in ghetouri, si au inceput foarte rapid si intr-un mod foarte „eficace” deportarile. Au fost putine persoane care au adapostit evrei, dar au existat. Episcopul Márton Áron a predicat la Cluj (si a scris scrisori oficialilor) contra ghetoizarii si deportarilor . Autorul insa arata cit de mult lipsesc acum acesti evrei care erau in mare majoritate maghiari: 30 de mii evrei au fost deportati din Oradea!, Clujul avea o populatie de vreo 13% evrei – cu ei acum am fi in jur de 30%!...

Maghiarii in Ardeal de Sud

Cum am mai citat mai sus, 50% din maghiarii din Ardealul de sud au parasit locurile natale: de exemplu 70% din maghiarii din valea Jiului au parasit Romania (e trist sa vezi cimitirele din Simeria, din Calan, din Hunedoara de exemplu: este plin cu nume maghiare si germane). Discriminarile maghiarilor de aici erau foarte similare cu cele ale romanilor din Ardealul de Nord: a ramas un singur (!) ziar maghiar in regiune, invatamintul era asigurat numai in scoli confesionale (niciuna de stat!), maghiarii aveau acces foarte limitat la functiile din administratie samd.

Ambele parti foloseau argumentul reciprocitatii in sensul negativ ca „dincolo ai nostrii nu au dreptul la cea ce reclamati voi atunci nici voi nu-l veti avea” 😦 Si ambele parti s-au reclamat reciproc incontinuu la comisia ofiteriala germano-italiana responsabila cu anumite rezultate, dar nu majore.

De ce am scris aceasta recenzie?

Nu pentru a face albul negru (sau in cazul asta negrul in alb). Nici pentru a ma autoflagela, ca nu am de ce.

Am avut urmatoarele motive:

– pentru ca unii maghiari sa fie constienti ca aceasta incercare a fost „ultima”, nimeni nu ne va acorda o noua sansa. Merita citita cartea.

– Pentru unii romani am dorit sa arat cit de imposibil este ca „sa mai furam vreodata Ardealul” sau o parte din el (de Nord? sau numai Tinutul Secuiesc?): nici in 40 nu l-au cerut in totalitate, si la „restituirea” partiala am dat gres. Nemaivorbind de schimbarea masiva a demografiei regiunii: emigrarile de dupa razboi, cele din anii 70-90, „colonizarea” oraselor mari de catre Ceausescu, asimilarea naturala. Toata astea arata imposibilitatea unui astfel de scenariu.

– Si inca una pentru amindoua natii: cam ACELEASI greseli le-am comis deja de nenumarate ori unul fata de celalalt (scoli, discriminarea la angajare, inscriptiile, folosirea limbi). Imi pare bine ca incepem sa ne dezicem de acestea.

[1]

– dreptatea facuta ca in basme: cred ca vrea sa zica ca prin miracol si se refera la dreptatea facuta maghiarilor evident 🙂
Inapoi

[2]

– Romania a oferit in jur de 14-18 mii kilometrii patrati la granita eventual cu schimb de locuitori: comasarea maghiarilor din Ardeal la granita, si mutarea romanilor de aici si celor din Ungaria in Ardeal. Ceva similar cu schimbul de populatie romano-bulgara dintre Dobrogrea actuala si cea de Sud (Cadrilater).
Inapoi

[3]

– Wass Albert are o carte cu titlul „Jönnek” („Sosesc”) care descrie perioada dintre 30 august si intrarea trupelor maghiare. Ablonczy probabil a preluat acest titlu pentru capitolul ce descrie aceleasi evenimente; evident Wass nu scrie despre atrocitatile maghiare…
Inapoi