15 martie ardelenesc?


Petofi_1848_marcius_15

Cu greu ne putem imagina o afirmație mai banală, decât “15 martie – sărbătoare maghiară”. Nu doar în sensul formal al cuvântului, ca sărbătoare națională a Ungariei, ci și dincolo de acesta. Comemorarea revoluției din 1848 și a luptei pentru independență este o expresie a conștiinței naționale și apartenenței de națiunea maghiară, o imersiune într-o tradiție istorică care abia pentru maghiari are o semnificație mai adâncă. Tocmai de aceea este strâns legată de 15 martie acea narațiune istorică – pe care o putem reauzi și revedea an de an, într-o formă simplificată și ritualizată, atât pe stradă, cât și în presă -, care nu numai că este formulată din punct de vedere pur maghiar, ci, mai mult, ca o poveste ce gravitează în jurul unui nucleu unguresc.

Astfel, punctul central al evenimentelor este Ungaria – Pest-Buda, Bratislava, Dieta, apoi Parlamentul, Guvernul Ungar, iar cele mai importante evenimente sunt Revoluția, schimbările legislative din aprilie care au adus egalitatea în drepturi și libertăți cetățenești și dezrobirea iobagilor, apoi lupta pentru independență izbucnită din rezistența înarmată, campania militară de succes din primăvară, detronarea, apoi, înfrângerea și depunerea armelor, și, în cele din urmă, execuția fostului prim-ministru Lajos Batthyány și a martirilor de la Arad. În această poveste compactă, unitară, celelalte națiuni apar fie ca inamici – cam toate cele înconjurătoare: sârbii, croații, austriecii, românii, cehii -, fie ca participanți la luptă care ocupă poziția familiară de „națiuni conlocuitoare”.

De altfel, rădăcinile zilei de 15 martie ca sărbătoare maghiară se întind și mai mult în trecut. Reformatorii și liberalii unguri – cu puține excepții – considerau că puterea politică a colegilor lor ardeleni este prea slabă ca aceștia să-și poată dobândi singuri schimbările necesare. De aceea, promovau necesitatea Unirii ( cu Ungaria -n.red.): ca ardelenii să poată beneficia de ajutorul celor din Ungaria. Astfel că unirea – pe lângă faptul că aducea reunificarea națională – era un instrument oportun de extindere a legitimității juridice, dar, în același timp, împiedica Ardealul să constituie o societate modernă. Iar, dacă ne gândim la perioada post-revoluție, vedem la fel că, în sensul non-maghiar al lui 15 martie, Ardealul nu are o poziție distinctă, fiindcă acea perioadă scurtă în care românii au fost incluși printre națiunile provinciei coincide tocmai cu perioada pe care percepția generală și istoriografia maghiară o consideră invalidă, inexistentă.

Nu este suprinzător, așadar, dacă ne este greu să găsim locul românilor în cadrul sărbătorii și a sărbătoririi din Ardeal, și nu numai pentru că ei păstrează o amintire foarte diferită a acelor 18 luni. Și la fel, nu este suprinzător că 15 martie în Ardeal este mai ales o extensie locală a sărbătorii din Ungaria, evident accentuând rolul regiunii și mai ales al secuilor. Totuși, dacă am căuta un înțeles interetnic pentru 15 martie, am ajunge, cel mult, la războiul civil maghiaro-român și la semnificația sa tragică, care nici nu se desprinde de narațiunea istorică tradițională maghiară. Această narațiune prezintă pozițiile obișnuite: maghiarii în centru, românii în rândul dușmanilor, acționând împotriva intereselor lor „obiective”.

Întrebarea primordială nu este nici măcar care abordare este adevărată, ci dacă se poate concepe o zi de 15 martie ardeleană și nu strict a maghiarilor, sau măcar maghiaro-română? La prima privire nu pare o situație disperată, căci primăvara popoarelor a fost o revoluție mondială, mișcările s-au extins cu repeziciune de la Palermo la Paris, de la Milano la Viena și Pesta-Buda*, de la Praga la Berlin. Dar tocmai acest lucru putea fi evident și personajelor implicate la vremea respectivă, și faptul că, la scară europeană, rolul evenimentelor din Pesta-Buda nu a fost neapărat unul central. Veștile despre revoluția de la Viena, căderea tiraniei întruchipate de prințul Metternich, libertatea presei, precum și veștile despre egalitatea în drepturi cetățenești și eliberarea iobagilor au ajuns mai repede la Sibiu, decât noutățile de la Pesta, iar semnificația acestora din urmă pe bună dreptate putea fi inferioară în ochii supușilor loiali ai Principatului Transilvaniei. Mai mult de atât, reușitele revoluției au ajuns din Pozsony la Cluj dintr-un punct de vedere exclusiv unguresc, care socotea Ardealul ca o parte constitutivă a coroanei ungare. De fapt, oricine putea alege cui atribuie gloria: poporului Vienei, înțelepciunii domnitorului, dietei ardelenești sau chiar ungurilor.

Desigur că alții au fost îndreptățiți să-și aleagă propriile narațiuni despre revoluție, deși de multe ori nici acestea nu sună mai bine. Avram Iancu și revoluția sa niciodată n-au devenit mitul unificării românilor, așa cum și-ar fi dorit românii ardeleni, și nici nu sunt celebrate ca 1 decembrie sau 24 ianuarie. A rămas o poveste proprie ardelenilor, neînțeleasă în mod special de regățeni și, dacă totuși da, partea cea mai ușor de digerat ar fi fost sentimentele antimaghiare ale rebelilor români. În Ardeal, atunci și mai târziu, ziua de 15 martie îi mobilizează și însuflețește mai ales pe maghiari, iar în lipsa unei revoluții propriu-zis ardelenești, nici nu prea se putea prezenta altfel. Nici accentul pus pe războiului civil nu poate face mult mai mult decât să trezească empatie și autocritică.

Firește, nici asta nu ar exclude o narațiune istorică ardeleană comună. Doar că, inevitabil, aceasta ar pune în centrul discuției caracterul multipolar al întâmplărilor din 1848, revoluțiile paralele cu focarele lor distincte, care ofereau opțiuni – de unde să aștepte ajutorul, din partea cui să accepte schimbările, cui să-i atribuie libertatea – pentru mișcările periferice, cum erau cele din Ardeal. Dar atunci, 15 martie n-ar mai fi o zi a revoluției ardelene, și nici a celei ungurești, ci a „revoluției mondiale”. Și în acest sens narațiunea maghiară s-ar dizolva complet, ar deveni doar un episod și și-ar pierde caracterul maghiar. Deși ar fuziona cu memoria colectivă românească, și-ar pierde tocmai sensul și ar înceta să mai fie o sărbătoare națională, un element al conștiinței naționale maghiare.

Astfel, se pare că 15 martie va rămâne încă mult timp sărbătoare maghiară și așa va trebui acceptată de toți. Ceea ce, de la distanța atâtor ani, poate nici nu va fi așa de greu, mai ales dacă ne amintim acele drepturi și libertăți universale pentru care au luptat revoluționarii maghiari.

Nota editorilor: în acest articol folosim „ungur” cu sens de populație a regatului Ungariei, iar „maghiar” pentru întreaga națiune maghiară din secolul XIX, inclusiv din Ardeal. Această regulă nu se aplică la celelalte articole de pe blog.

Traducere de Tamás Sisak, editare de reccsman (Istvan Szilagyi), Olahus (Sever Ioan Miu) şi Szilárd Ferenczi. Corectură de Mihai Cotea şi Irina Pintilie.echipa

Textul reprezintă versiunea română a articolului istoricului Egry Gábor, primul post în maghiară de pe MaghiaRomânia.

_______________________
*La acea dată Pesta şi Buda erau oraşe separate, mai concret, unităţi administrativ-teritoriale diferite, chiar dacă se aflau la doar o aruncare de băţ distanţă. În capitala Buda funcţiona guvernul revoluţionar, la Pesta camera deputaţilor. Abia în 1873 se unesc, şi împreună cu Óbuda formează capitala sub numele de Budapesta. (n. Szilárd Ferenczi, istoric)

Anunțuri

13 gânduri despre “15 martie ardelenesc?

  1. –„la semnificația sa tragică, care nici nu se desprinde de narațiunea istorică tradițională maghiară. Această narațiune prezintă pozițiile obișnuite: maghiarii în centru, românii în rândul dușmanilor, acționând împotriva intereselor lor „obiective”.–

    Bun articol de Gabor Egry. Am mai dat si eu linkuri in trecut la articole scrise de el (despre mitul „Alba Iulia 1918” si despre „trauma” Trianonului)
    O prezentare realista a evenimentelor din 1848 si nu cunoscutele texte (auto-amagiri de fapt) cu romanii ardeleni (si sarbii, sasii, etc.) „manipulati de austrieci”, etc.

  2. Imi pare bine ca in sfirsit anul asta a fost unul mai linistit de 15 martie: nici noi nu am fost prea „galagiosi”, nici presa nu a folosit evenimentul. Un semn bun sper pentru viitor.

    Cit despre 1848-49: da, ar fi bine sa se spuna ca leaderii maghiari au fost atit de orbi sa lupte pe nspe fronturi (nu numai in Ardeal) fara sa realizeze ca nu au sansa de izbinda, nu au resurse.

    Insa ar fi bine sa se spuna cit de bine i-au folosit pe minoritati austriecii (nu neaparat manipulati, dar lasati sa creada ca sint ascultati si vor fi „rasplatiti” cea ce nu s-a intimplat!).

    Folositi, inarmati, coordonati, comandati: armele le-au primit de la austrieci, dar normal numai atitea sa nu prezinte si ei pericol. Era o coordonare continua intre Puchner (Sibiu) – Puchner participind si la Blaj!, Urban (Bistrita) si Iancu si alti leaderi. In multe lupte intre austrieci si maghiari, alaturi de armata regulara austriaca, alaturi de granicerii romani de la Bistrita apar si cetele de romani: la Turda, Ciucea, Simeria, la Sibiu, samd. Armatele/legiunile lui Iancu aveau consilieri militari austrieci, si actionau in cele mai multe ocazii la comanda General Commando de la Sibiu!

    • – ar fi bine sa se spuna ca leaderii maghiari au fost atit de orbi sa lupte pe nspe fronturi

      Ar fi bine sa se spuna cat de ridicol-absurd au putut fi.

      La 1848 liderii maghairi s-au trezit cu ne-maghiarii dorind aceleasi lucruri in relatie cu maghiarii pe care maghiarii le cereau in relatie cu austriecii.
      Felul (prostesc-ridicol-absurd) in care au inteles, au definit, „libertatea” ca fiind ceva doar pentru ei (ca fiind ceva doar ceva maghiari) i-a costat in final infrangerea si a determinat evolutia regiunii. De la 1848 pana la Trianon s-a mers apoi „in line dreapta”.

      • Mai sa fie, sa spun ca sint de acord? Macar partial (=cam 80-90%), ca suta-la-suta nu pot 🙂

  3. Redau un alineat din lucrarea mea de licență:
    Pentru românii care luptau împotriva maghiarilor, reacția Habsburgilor din 1848 a fost una pozitivă, pentru că, din răzbunare, oficialii maghiari au fost înlocuiți de români în unităţile administrative mixte. Pe deasupra, legea din 1868 privind naționalitățile garanta drepturi considerabile minorităților naționale. Drepturile colective au fost excluse din această lege în mod deliberat, deoarece fosta ideologie naţională maghiară a urmat exemplul francez al statului-națiune unitar. Mai târziu, si primul-ministru Dezső Bánffy a condamnat ideea federalismului, deoarece aceasta ar fi răsturnat sistemul dualist care funcţiona bine. Este parte a adevărului si faptul că autorităţile locale „nu au respectat întotdeauna drepturile naţionalităţilor si mai multe paragrafe din lege nu au fost puse în aplicare” (citat din Vogel Sándor: Európai kisebbségvédelem – erdélyi nemzetiségpolitikák, Pro-Print, Miercurea Ciuc,
    2001, pp. 154-155)

    • Cuvânte cheie:

      a urmat exemplul francez al statului-națiune unitar

      Peste tot unde o națiune săracă din Europa de Est a ajuns într-o poziție dominantă, imediat a importat exemplul de „gloire” al franțuzilor și visa despre un stat curat din punct de vedere etnic, unitar/național(ist). Se pare că cei mai buni discipoli ai francezilor în această privință au fost națiunile mici din centrul și estul Europei, ducând la desăvârșire ‘curățirea statului național de alte naționalități’…
      De la 1848 și până la Kosovo – 150 de ani de „glorie”!

      • Horvath @ „a urmat exemplul francez al statului -natiune unitar”, etc.
        O voce rautacioasa ma indeamna sa adaug: adevarat este ca unul dupa altul au cazut in aceasta plasa, dar poate este semnificativ cumva faptul ca reactia in domino a pornit dela alegerea maghiara dela ’48?

        Cam este adevarat, cum este si fals: caci Grecia, Bulgaria – tarile cele mai nationaliste si lipsite de orice drept al minoritatilor, din toata Europa – nu s-au dat in vant dupa revolutia franceza!

        Pe de alta parte, sa fim si sinceri, aducand aminte faptul ca modelele statale cam in jurul ideii de natiune s-au invartit, si desi in estul Europei, natiunile erau mult mai amestecate, a lipsit curajul de a inventa ceva nou. In afara de Republica de la Krucevo, draga mie, care a avut bunul simt sa preia toate ideile revolutiei franceze, dar sa declare statul „natiunilor fraterne si egale”, ca singura modificare si adaptare a preceptelor franceze. A durat 12 zile, si pe urma s-au suparat turcii, de aceea nu a putut face scoala 😦

  4. Olorand.
    Interesante discutii, dar cu scuzele de rigoare, Puchner nu a fost la Blaj, ci l-a trimis pe un general al sau. De asemenea, in traducerea care ai facut-o istoriei secuilor, denumirea corecta este Regimentul 82 Infanterie pentru unitatea de infanterie de la Odorhei, in aceasta fiind incorporat in anul 1915 si episcopul Marton Aron, probabil ca voluntar (cei care doreau sa urmeze sau urmau institutele teologice de formare a preotilor nu erau incorporati, printre cei care au scapat de armata in acest fel se numara si Lucian Blaga, filosoful D. D. Rosca, istoricul Andrei Otetea).

  5. Olorand.
    Cu ideea aceasta de manipulare a romanilor de catre austrieci si ca romanii au fost un popor foarte influentabil, am anumite rezerve.
    1. Inteligenta romaneasca de la 1848, cu certitudine ca numar mai putina decat cea maghiara, avea insa practic aceeasi pregatire ca si cea maghiara. In concluzie, din punct de vedere al pregatirii, cat de influentabila era inteligenta romaneasca, tot atat de influentabila putea fi si cea maghiara.
    2. Daca ungurii ar fi fost in locul romanilor ardeleni in anul 1848, ungurii ardeleni ar fi procedat in acelasi mod. Adica, daca romanii ar fi proclamat unirea Transilvaniei cu Romania si independenta fata de Austria si austriecii s-ar fi opus, ungurii ardeleni cu siguranta ar fi fost in tabara austriecilor. Practic nici nu mai contau promisiunile. Prin urmare, cat de manipulati sau influentabili ar fi fost romanii ardeleni, tot atat de manipulati si influentabili ar fi fost si ungurii ardeleni.

    • Tirimineanu: nu am spus ca romanii in 1848 au ales aceasta cale fiindca erau mai putin inteligenti, mai influentabili, mai putin pregatiti. Pur si simplu fara ca ambele parti sa rupa drumul ales, era o cale predestinata. Romanii au continuat negocierile cu Vienna si dupa 1849.
      Si Ungaria a ales partneri gresiti de multe ori…
      (btw: nu inteleg remarca cu traducerea la istoria secuilor, nici cu regimentul 82)

  6. Olorand.
    Acum imi dau seama ca am inteles gresit, ca tu ai fi traducatorul in limba romana a manualui despre istoria secuilor. Scuzele mele!
    Traducatorul foloseste termenul „infanteria imperiala si regala 82”, dar corect, dupa toate normele militare, ar fi fost Regimentul 50 Infanterie sau Regimentul Imperial si Regal 50 Infanterie sau Regimentul Cesaro si Regesc 50 Infanterie. Cand vorbesti despre o formatiune militara trebuie sa-i spui esalonul care este (pluton, companie, batalion, regiment, etc.), in nomenclatorul armatei comune austro – ungare neexistand o unitate cu denumirea „infanteria imperiala si regala 82”. (Probabil ca denumirea de regiment este destul de greu de tradus, pentru ca si mie mi-a tradus un maghiar, acum cativa ani, exact cu aceeasi formulare).
    La adunarea romanilor de la Blaj din luna mai 1848, de care ai amintit, au fost trimise mai multe forte militare pentru PASTRAREA ORDINII, sub comanda unui general, subordonat al lui Puchner. Iritarea maghiarimii fata de acest general, a fost si faptul ca a ordonat, la cererea conducatorilor romanilor, sa se traga niste salve de tun, ca un semn de salut.
    In acel moment, armata austriaca si in primul rand Puchner, nu prea stiau in ce ape se scalda. Un exemplu este faptul ca s-a permis distribuirea de armament si munitie din Cetatea Alba Iulia, cel mai mare depozit de armament si munitie al armatei austriece din Transilvania, pentru inarmarea garzilor nationale maghiare din zona.

    Daca tot vorbim despre armata si evenimentele din anii 1848 / 1849 si l-ai amintit pe Urban, interesant este faptul ca dupa evenimentele din anii 1848 / 1849, Franz Iosif a desfiintat, alaturi de cele trei regimente secuiesti de graniceri, care au fost de la inceput de partea revolutionarilor maghiari si pe cele doua romanesti (de la Nasaud si Orlat), care au fost de partea Curtii vieneze. Insa in Secuime (comitatele, Ciuc, Odorhei si Trei Scaune), pana prin anul 1883 daca nu ma insel (dupa anul 1880 in orice caz), cand a fost un conflict in Bosnia – Hertegovina, a refuzat sa infiinteze vreo unitate militara. Atunci, datorita acestui razboi, s-a infiintat Regimentul 82 Infanterie al armatei comune de la Odorhei, care va constitui mai tarziu si nucleul Diviziei Secuiesti, care s-a predat in anul 1919, in nordul Ungariei, armatei romane (Mi se pare ca in manualul de istorie a secuilor, se uita acest fapt).
    Regimentele de honvezi cele mai apropiate de cele trei comitate secuiesti aveau comandamentele la Brasov si Targu – Mures, in aceste orase existand si regimente de infanterie ale armatei comune.
    Regimentul graniceresc de la Nasaud a fost mutat la Alba Iulia, intr-o zona cu o numeroasa populatie romaneasca, de unde facea si incorporarile, De fapt, in principiu, cu exceptia regimentului de la Odorhei, toate celelalte regimente ale armatei comune din Ardeal, aveau majoritati romanesti, iar la comanda acestor regimente, rar se afla cate un ungur.
    Prin urmare, dupa ce s-a fript in anii 1848 /1849, Franz Iosif, a suflat si in iaurt.Se pare ca n-a mai avut incredere in unguri si in secui in special dupa evenimentele din anii 1848 / 1849, regimentele de honvezi (armata entitatii Ungaria) au fost dotate foarte tarziu cu ceva artilerie si numeric au fost inferioare armatei comune.
    Dotarea formatiunilor militare romanesti din Munti cu armament si munitie, care s-a facut de catre comandantul Cetatii Alba Iulia (de dotarea acestora amintind si tu), a fost foarte defectuoasa, colonelul August, comandantul Cetatii, neavand incredere in aceste formatiuni romanesti. A considerat ca Avram Iancu doreste sa ocupe Cetatea din Alba Iulia, sa se inarmeze si sa-i elimine din Ardeal pe austrieci,ca si pe unguri.

    • În legătură cu traducerea părerea autorilor e că e o traducere pirat de calitate îndoielnică:
      Hermann G. Mihaly:”cineva a tradus cartea la nivel de amator,Călugărul Iulianus fiind tradus în prietenul Iulianus”(julianus barát)http://szekelyhon.ro/archivum/offline/cikk/134070/az-elso-tankonyv-a-szekelyseg-torteneterol
      Ferences Alpar:traducerea ”e făcută în grabă de grupări românești din Secuime și e oribil de modestă ,tendențioasă și de rea voință”http://www.hirado.hu/Hirek/2013/03/19/19/Igenytelen_konyvforditas_terheli_Erdelyben_a_roman_magyar_viszonyt.aspx

  7. Olorand.
    In loc de Regimentul 82 infanterie, am scris din greseala Regimentul 50 infanterie in comentariul de mai sus. Probabil imi era gandul la regimentul in care s-a transformat regimentul graniceresc de la Nasaud.
    Aliantele romanilor ardeleni din timpul Imperiului, de care ai amintit, au fost cu cei care erau impotriva maghiarilor si maghiarizarii (sarbii, slovacii, rutenii, uneori croatii, cu sasii nu s-a putut face alianta, pentru ca acestia, simtind ca guvernelor maghiare le este teama sa nu se romanizeze, au stiut sa profite de aceste guverne si n-au facut aliante cu romanii, care nu le puteau oferii nimic). La acestia s-au adaugat antisemitii din Imperiu, in frunte cu Lueger, primarul Vienei, deosebit de apreciat mai tarziu de Hitler, care se mandrea ca a inventat termenii de Iudapest pentru Budapesta si de poporul maghiaro – iudeu pentru poporul maghiar. De asemenea, in anumite privinte, cum ar fi votul universal, romanii au avut aceleasi interese cu socialistii maghiari. Presiuni au venit asupra maghiarilor si din partea cehilor, pentru ca erau fratii de sange ai slovacilor, cu toate ca la un moment dat pareau foarte infratiti cu maghiarii, datorita urii comune fata de austrieci.
    Implicarea Curtii de la Viena si sprijinirea romanilor, cred ca a fost destul de palida, Austria avea in comun cu Ungaria numai suveranul, armata (cesaro si regeasca), afacerile externe, moneda si unele probleme legate de finante. Franz Ferdinand, cel care urma sa-i ia locul lui Franz Iosif, le-a promis romanilor si altor etnii, ca atunci cand va ajunge la putere, va crea un stat si mai federal, inclusiv cu o entitate romaneasca.
    In concluzie, Curtea de la Viena (imparatul Franz Iosif) pentru pacea Imperiului, a preferat sa nu se implice prea mult in disputele interne ale Ungariei, adoptand neutralitatea si aproband toate legile Dietei maghiare, inclusiv cele ale maghiarizarii.

Comentariile nu sunt permise.