Martie negru/Fekete március

de ANDRÉ Ilona-Ibolya. Sursa foto.

Au trecut deja 25 de ani de la acele zile de martie de care ne amintim mâhniţi în fiecare an şi începem să povestim iar şi iar ce s-a întâmplat, cum le-am trăit.

Eu despre mine nu am mare lucru de povestit, că doar nu eram acolo, la Târgu-Mureş, şi nici n-am făcut nimic altceva decât în celelalte zile. M-am dus la lucru, la ora zece am făcut cafeaua pentru grupul nostru de patru prietene fumătoare, care obişnuiam să ne cafelim împreună, şi anume: Emilia, o olteancă măritată cu un maghiar din zonă, Geta, buzoianca, soţul ei fiind din Mureş, mai precis din Ibăneşti, Anikó, o unguroaică din Mureş măritată cu un român de lângă Topliţa, şi eu, secuiancă din Gheorgheni măritată cu un secui din Ciuc.

Poate că în zilele acelea am stat mai mult la cafea, discutând nedumerite tot ce auzeam şi vedeam la televizor. O întrebam pe Emilia dacă ea ştie mai multe, soţul ei fiind ofiţer de armată; o întrebam pe Geta dacă între răniţi se află şi rude de ale soţului; seara m-am dus cu copii în piaţă la meeting, – nu ca în decembrie, când n-am avut curajul să ies cu copiii din casă de frică, să nu se tragă în mulţime, – dar i-am adus repede acasă, că erau speriaţi de hărmălaie, că lumea tot striga să pornim la Târgu-Mureş, şi autorităţile încercau să ne liniştească spunând că la noapte în niciun caz nu se porneşte nicăieri, eventual mâine se vor organiza coloane de maşini; acasă la bloc iar s-a organizat paza la intrare, dar acum nu după preferinţă se făceau cuplurile – ca în decembrie -, ci riguros un român şi un maghiar în fiecare tură, nu că nu am fi avut încredere în vecinii noştri, dar aşa era mai corect în situaţia dată.

Deci nimic interesant de povestit.
Eventual aş putea spune ce am auzit de la Zsolt, nepotul meu, care pe atunci avea 18 ani, şi s-a dus la demonstraţie fericit că nu trebuie să se ducă la şcoală şi acolo se poate fuma liniştit, şi a ajuns acasă vomitând şi cu hotărârea fermă, că el în viaţa lui nu se mai duce la nicio demonstraţie, nu se mai bagă în niciun tumult, nici la meci de fotbal sau concerte rock nu se va mai duce.

Sau să povestesc de ce n-a avut curajul să bea cafeaua servită de gazde cumnata mea, după ce au sărit, împreună cu o prietenă, în balconul unui român tîrgumureşean care le-a chemat: „Haideţi, doamnelor, repede, intraţi, că vă omoară ăştia!”?
De la domnul Nelu, care era din Hodac şi cu familia căruia am petrecut două săptămâni îmreună la Băile Büdös (Pucioasa) în vara anului 1990 locuind în vile alăturate, n-am aflat mare lucru, că el nici n-a ieşit din casă în zilele acelea. Nu vedea rostul. Doar că şi el fost tare mâhnit, că luni la rând vecinii lui maghiari nu i-au mai răspuns la salulutul lui, bănuindu-l că el ar fi ascuns pe atunci în apartament nişte hodăceni. Omul era de o blândeţe rară, băiatul meu de opt ani se înţelegea perfect cu el, toată ziua erau împreună şi meştereau câte ceva, doar din când în când fugea micuţul la mine cu întrebări de genul: „Anya, anya, ce-nseamnă şurubelinţă?” Soţia sa, Marika, era unguroaică şi era nepoata soţiei lui Sütő, iar băieţii lor, doi adolescenţi, vorbeau la fel de bine şi ungureşte şi româneşte. Erau o familie tare frumoasă şi am avut o vacanţă foarte reuşită petrecută împreună cu ei.

Povestea vărului meu care a fost în maşina cu prelată a armatei care trebuia să-i evacueze pe oameni din sediul UDMR nu e cazul să v-o povestesc eu, că doar a făcut acest lucru chiar Sütő András în cartea sa scrisă despre evenimente. Eventual atâta pot
adăuga, că vărul meu la sfârşitul lunii mai încă făcea tratamente de fizioterapie că nu-şi putea mişca mâna dreaptă de la loviturile primite atunci.

Ce să vă povestesc? Că doar s-au spus aşa de multe, prea multe despre acele zile, că nu prea se mai poate spune nicio noutate, dar totuşi nu destule ca să putem înţelege cele întâmplate şi să scăpăm de gustul amar al neîncrederii, care s-a instalat atunci în inimile noastre.

Dar nu demult am mai auzit o poveste, prima povestire de care în sfârşit am reuşit să râd în hohote, că mi-am dat şi lacrimile, drept e că râdeam şi cu o doză de jenă, că de fapt nu era politicos din partea mea să-i râd omului în faţă, dar nu m-am putut abţine.
Domnul în cauză este fratele unei foarte bune prietene de a mea, îl ştiu de aproape douăzeci de ani. Este de o naivitate şi bunătate rară, gen Jacques Bonhomme, sau mai bine un Don Quijote – acum după şaizeci de ani chiar că are şi o moacă de donquijote: înalt, slăbănog, cu barbă grizonată şi cu ochi senini care tot timpul se miră de tot ce vede şi aude – deci un cavaler al binelui, dar el nu umblă cu scutier, cu servitor după el, şi nici nu e omul care să se bată, doar cu vorba măsurată şi înţeleaptă încearcă să schimbe lumea în mai bine.

Povestitorul nostru cu numele de Tibor, – sau Tiberiu, cum îi este scris în cartea de identitate, – de meserie profesor de limba şi literatură română şi istorie pe atunci, mai târziu, în anii ’90 jurnalist de renume în presa maghiară din România, dar şi în cea de limba română, fiind colaborator timp de opt ani al ziarului România Liberă. Cam aşa mi-a relatat cele trăite de el la Târgu Mureş în ziua de 20 martie 1990 şi încerc să îi redau cît mat fidel spusele.

Pe atunci preda la Praid şi cînd a auzit ştirile la radio, exaltat – aşa cum eram pe atunci de fapt cu toţii începând de la 17 decembrie, când am aflat primele ştiri la Europa Liberă despre evenimentele din Timişoara, – a lăsat orele şi copii în plata Domnului şi a pornit repede spre Târgu Mureş cu autostopul. L-a luat o dubă de Galaţi care se îndrepta spre Cluj, dar el a reuşit să-l convingă pe şofer să se abată din drum fără să-i mai ceară suprataxă, că oricum îl ducea gratis, aşa că pe la ora trei Tibor a coborât tocmai lângă Catedrala Ortodoxă din centru. Lume multă adunată, s-a băgat şi el între ei căutând cunoştinţe, că doar acolo a făcut facultatea, dar repede şi-a dat seama că s-a nimerit în tabăra românilor. Oamenii vorbeau agitat, pe el nimeni nu l-a băgat în seama. A zărit în mulţime un individ înalt, vânjos, cu umeri laţi, care tocmai vorbea tare tot gesticulând, şi gândindu-se că acesta sigur că este organizator sau ceva şef, deci de la el ar fi cazul să primească nişte informaţii, s-a strecurat până la el şi l-a întrebat:
– Domnule, ce se întâmplă aici, de ce v-aţi adunat, care e situaţia?
Omul s-a uitat la el o clipă şi l-a întrebat scurt.
– Tu ce eşti?
Tibor ştia că răspunsul corect la întrebare ar fi că este maghiar, dar în situaţia dată ar fi fost oportun să spună că este român, însă, nefiind dispus să mintă, a ales să răspundă tot laconic, dar răspicat şi foarte accentuat, încercând să dezamorseze toată tensiunea din centru şi să-l aducă la gânduri mai paşnice şi pe vânjos.
– Om. Sunt om.
– Atunci treci dincolo – se răsti la el cel întrebat arătând cu mâna direcţia.
Şi el a pornit. Lumea se dădea la o parte din faţa lui, şi după vreo 30-50 de metri a ajuns la cordonul poliţiştilor, care la fel fără nici un cuvânt l-au lăsat să treacă dincolo. Teafăr, nevătămat, neîmbrâncit, neînjurat.
După spusele lui Tibor, pe atunci, la ora trei, încă nimic nu prevestea cele ce s-au întâmplat pe urmă. E drept, în tabăra românilor mulţimea era mai compactă, mai densă, majoritatea bărbaţi, care discutau agitaţi între ei, dar erau neînarmaţi, el n-a văzut nicio bâtă, rangă, ceva, că doar s-a plimbat liniştit printre ei. Dincolo, în tabăra maghiară oamenii erau mai relaxaţi, era lume multă în centru, dar erau familii cu copii mici, cu cărucioare, de pe un balcon se rosteau discursuri, oamenii le ascultau, aplaudau, nişte tineri strângeau semnături, era o atmosferă mai mult de picnic. Şi el, văzând, cu nu se întâmplă nimic aparte, s-a dus la redacţia ziarului maghiar având acolo prieteni şi discutau acolo liniştit, că doar din ferestrele biroului aveau vedere spre centru.

Pe la ora cinci s-a auzit un zgomot, geamurile sediului Vatra Românescă au fost sparte, cineva a aruncat cu pietre sau cu ceva. Dar ce rost a avut? Ce rezolvi prin spargerea unor geamuri? – se întreba nedumerit Tibor şi atunci când îmi povestea.
După puţin timp lumea începu să se agite, se vedea prin ferestră cum mulţimea începe să se condenseze şi să se mişte de colo-colo. Atunci au auzit şi un zgomot ciudat, un ropot, dar nu de arme, ci altceva. Mai târziu a înţeles că acel zgomot provenea probabil, de la scândurile desprinse din bănci.

Au coborât şi ei în grabă sa vadă ce se-ntâmplă, dar au fost repede despărţiţi de tumult, care îi purta înainte sau înapoi, aşa cum ataca una sau celălaltă dintre tabere. Mai târziu a reuşit să se refugieze în clădirea justiţiei împreună cu alţi maghiari, care se baricadaseră să nu între românii peste ei. Lumea era speriată, le era frică nu cumva să li se dea foc, cum se întâmplase cu o seară înainte la sediul UDMR; femeile plângeau, mai ales cele cu copii mici, că nu puteau ajunge acasă. Tibor tot încerca să dea un telefon la Bucureşti, să-l anunţe pe Iliescu să intrevină, dar telefoanele nu funcţionau.

Târziu, pe la opt, a reuşit să iasă din clădire cu o salvare, care a venit după răniţi, şi el a ajutat la transportul lor. Atunci un asistent, văzând că şi el este plin de sânge, l-a luat şi pe el. Avea capul spart, dar nu-şi mai amintea dacă a fost lovit pe afară, când era în mulţime, sau dacă înăuntru s-a lovit cu capul de ceva, când făceau baricadele la uşi.

La spital forfotă mare, era plin de răniţi şi coridoarele erau pline – români, maghiari, laolaltă aşteptau să fie trataţi. Tibor tot încerca să ajungă la un telefon, ca să poată suna la Bucureşti, dar a fost refuzat de toată lumea, spunându-i-se că din spital nu se poate suna în afara oraşului. O asistentă l-a luat în grijă, i-a pus un plasture pe rană, şi l-a trimis acasă, să nu le mai încurce pe ele acolo.

În faţa spitalului a găsit nişte tineri, care notau la fiecare rănit adus identitatea sau măcar semnalmentele, ora exactă la care a sosit şi cu ce răni. Pe loc i s-a părut o prostie, că tinerii pierd timpul cu aşa ceva, în loc să încerce să sune la Bucureşti să ceară intervenţia autorităţilor, doar mai târziu a realizat că aceste date adunate de tineri pot fi extrem de utile pentru elucidarea celor întâmplate.

Tot cu ajutorul unei salvări a ieşit din curtea spitalului şi a coborât undeva în Tudor, cu gândul să meargă la redacţia radio, că de acolo sigur poate telefona la Bucureşti. Dar sediul redacţiei deja era închis, era trecut bine de ora zece şi portarul nu i-a dat drumul, degeaba a insitat, i-a făcut doar semn să plece.
Neavând ce face, a pornit în sus pe strada Lungă, sperând că poate găseşte undeva o cabină de telefon public, cînd s-a întîlnit cu un grup de bărbaţi – poate șase sau opt inşi – înarmaţi cu bâte, topoare şi care vorbeau româneşte.
Na, atunci i-a fost frică de-a binelea, dar a realizat repede că n-are cum să fugă, să se ascună, aşa că și-a continuat drumul şi când s-a întâlnit cu ei, a fost oprit.

– Mă, tu ce cauţi aici – s-a răstit la el, pe româneşte, unul dintre bărbaţi.
Iar el, neştiind să mintă, să născocească o scuză plauzibilă pentru prezenţa sa acolo la ora respectivă, cu vocea lui calmă dar şi hotărâtă, a început să le explice că încearcă să găsească un telefon de la care poate suna la Bucureşti, să-l anunţe pe Iliescu despre cele întâmplate şi să-i ceară să intervină.

Tibor, când mi-a povestit toate acestea, îmi spunea că încă își aminteşte perfect de privirea mirată cu care s-au uitat la el acei bărbaţi şi de vocea plină de milă dar şi cu o dâră de dispreţ cu care i s-a răspuns.
– Du-te acasă, omule, şi culcă-te! Las’, că el ştie deja.