„Credința este darul lui Dumnezeu” – Edictul de toleranță de la Turda și importanța sa

Turda este cunoscută ca fiind unul din capetele controversatei autostrăzi Bechtel, capitala cepei, și pentru celebra salină (pe care eu, trebuie să recunosc, spre rușinea mea, nu am vizitat-o încă). Puțini însă știu că chiar aici, în inima Ardealului, la Turda, s-au scris două din cele mai puțin cunoscute, dar importante și influente capitole din istoria modernă a Europei: pe de o parte, primul edict real de toleranță religioasă al continentului, într-o vreme când era profund divizat de războaie confesionale și când otomanii erau la apogeul puterii lor, dând frisoane întregului Occident, și pe de alta, nașterea unei noi religii, a unei biserici protestante cu sute de mii de adepți în toată lumea. Cum a fost posibil acest lucru? Este o poveste absolut fascinantă, însă teribil de complicată și cu nenumărate ramificații. Alegeți-vă, așadar, un loc comod, cu o cafea sau un ceai alături, un fundal muzical potrivit, și citiți-o.

Turda. Vedere generală

Cuprins
1. Context
1.1 Europa și creștinismul
1.2 Reforma și cauzele acesteia
1.3 Alte edicte de toleranță
2. Transilvania anilor 1500
2.1 Situația din Regatul Ungariei
2.2 Reforma în Transilvania
2.3 Edictul
2.4 Analiză
2.5 Urmări
Mulțumiri. Referințe. Note

1. Context

1.1 Europa și creștinismul

Europa Evului Mediu se înțelegea pe sine ca fiind lumea creștină. Această identitate era în opoziție cu musulmanii, cu care era în război pe două fronturi: în Spania (terminat odată cu încheierea Reconquistei în 1492) și în Orient (inițial Cruciadele, apoi războaiele otomane), precum și cu evreii, universal detestați fiindcă era vorba despre cei care l-au omorât pe Hristos și nu i-au urmat. Pe lângă Biblie, celelalte dogme creștine au fost stabilite la cele 7 sinoade ecumenice din primul mileniu de creștinism. Esențiale erau crezul niceo-constantinopolitan, conceptul Sfintei Treimi, natura duală a lui Hristos și nașterea sa miraculoasă, succesiunea apostolică, venerarea Fecioarei Maria și a sfinților și sacramentele. În ciuda diferențelor majore de natura filosofică și politică apărute încă de pe atunci între Est și Vest, atât catolicismul, cât și ortodoxismul sunt fundamentate, alături de Biblie, pe aceste dogme. Au existat însă și grupuri creștine care nu au acceptat integral sinoadele ecumenice și s-au despărțit timpuriu de Biserica încă unita (ex. armenii). Limba liturgică a Vestului era latina, și bisericile ortodoxe din Europa foloseau greaca clasică și slavona.

Relațiile intre stat și religie erau foarte strânse, episcopii și mănăstirile au ajuns sa acumuleze puteri și bogății foarte mari și s-a creat o interdependență puternică între autoritățile de stat și cele religioase. Așadar, autoritățile religioase, atât cele catolice, cât și cele ortodoxe, făceau tot posibilul pentru a își menține statutul și pentru a înăbuși, uneori brutal, orice fel de idei care nu corespundeau cu dogma și care puteau deranja stabilitatea sistemului.

înapoi la cuprins

1.2 Reforma și cauzele acesteia

Reforma a început în Wittenberg, în Germania de astăzi, când pe 31 octombrie 1517 tânărul Martin Luther, revoltat de decăderea bisericii, a bătut în cuie celebrele 95 de teze pe ușa catedralei. El dorea să reformeze biserica, să o apropie de oameni, să purifice credința și să îndepărteze ceea ce el considera a fi decadența bisericii și invențiile nebiblice. Datorita apariției tiparului, ideile lui, care au generat foarte multa vâlvă pe plan local, s-au răspândit fulgerător, și au atras și pe alții. Nemulțumirile majore ale populației față de ierarhia catolică și schimbările de optică rezultate odată cu marile descoperiri geografice au făcut ca noile idei să cadă pe un teren foarte fertil, și reacția vitriolică a Papalității, împreună cu excomunicarea lui Luther, nu au făcut cedat să ajute cauza protestantă sa câștige numeroși adepți. O altă cauză a fost accentul pe limbile vorbite, pe un limbaj curent, accesibil oricui. De exemplu, doar odată cu Reforma au început să se facă și să circule la scară largă traduceri ale Bibliei în limbile vorbite.

Catedrala din Wittenberg

Cei mai importanți teologi ai Reformei au fost Luther, Philipp Melanchthon, Ulrich Zwingli, Jean Calvin și John Knox. Ei au inițiat așa-numita reformă magisterială. În scurt timp, regatele Danemarcei, Suediei și Scoției, Țările de Jos, și o parte din statele germane și cantoanele elvețiene [1] au trecut în bloc la Reformă, fie la calvinism, fie la luteranism. Ruptura dintre cei doi s-a bazat atât pe divergențe teologice, cât și pe intoleranța și indisponibilitatea pentru dialog a lui Calvin. În același timp, și Anglia s-a rupt de Roma, întemeindu-și biserica națională. După numeroase războaie religioase, exilări și execuții pentru erezie, s-a stabilit la Augsburg în 1555 principiul „cuius regio, eius religio” – religia conducătorului devine religia statului. Asta a făcut ca în teritoriile protestante toleranța pentru catolici să fie minimă, și viceversa. Se practicau la scară largă conversiile forțate, execuțiile și exilările.

Este însa important de retinut faptul că acești reformatori nu s-au opus în principiu fundamentelor teologiei, stabilite în consiliile ecumenice, tot ce doreau era să purifice biserica. Au apărut însă o serie de reformatori mai radicali, care propovăduiau chiar regândirea naturii lui Hristos, a botezului, sau a altor principii considerate fundamentale. Aceștia au fost rapid considerați eretici și condamnați, atât de către catolici, cât și de către protestanți. Pentru aceștia din urmă era necesar să păstreze unitatea, să prevină răspândirea sectarismului și să nu înfurie și mai tare Biserica Catolică. Unul din acele grupuri, anabaptiștii, s-a constituit pe mai vechile idei ale cehului Jan Hus. Urmașii lor, amish-ii, menoniții și quaker-ii trăiesc și astăzi în Statele Unite și în câteva comunități minuscule din Germania și Olanda. Alt grup, numit antitrinitarian și cu un rol important în povestea noastră, nega existența Duhului Sfânt și divinitatea lui Hristos, considerându-l om – divin doar prin faptele sale și prin faptul că el a fost ales de Dumnezeu. Prin negarea însăși a Treimii, antitrinitarienii și-au atras foarte mulți dușmani.

Unul din primii care a răspândit cu succes idei antitrinitariene a fost spaniolul Miguel Servetus. Acesta a combătut public doctrinele lui Calvin, și a fost executat în 1538, chiar la comanda acestuia, pentru tezele sale. Materialele lui au continuat însa să circule, să genereze discuții și să atragă adepți, în special în Polonia, Tarile de Jos și orașele-stat din Italia. Reformatorii radicali, în special anabaptiștii, au fost primii care s-au bazat pe ideea de liber arbitru, libertate de decizie și de conștiință, separare a statului de religie.

înapoi la cuprins

1.3 Alte edicte de toleranță

Ca să vedem cât de puține au fost edictele de toleranță până inclusiv în secolul XVI, iată o listă exhaustivă a celorlalte astfel de acte.

• 1264: Statutul de la Kalisz (Polonia, ulterior extins și pentru Lituania) Acesta prevedea egalitate socială pentru evrei, inclusiv în legislația penală, libertate de mișcare și activitate economică și dreptul la un cod civil propriu. A fost reconfirmat de numeroase ori și extins ulterior pentru ortodocși (1341) și armeni (1346).

• 1524-1526: Articolele de la Ilanz, Graubünden, Elveția (pe atunci Graubünden era o republică independentă aliată cu Elveția) Se elimină privilegiile lumești ale Bisericii Catolice și se acordă comunităților dreptul de a își alege preotul (mulți adopta reforma lui Calvin). Graubünden este și astăzi unul din singurele trei cantoane elvețiene mixte religios [2].

Satul Ilanz

• 1573: Confederația de la Varșovia (Polonia-Lituania) Aceasta prevede libertate totală de religie de jure, dar nu face altceva decât sa legifereze situația deja existentă de facto. Libertățile protestanților și ale ortodocșilor sunt însa treptat restrânse începând cu anii 1600, și odată cu scăderea toleranței față de reforma radicală anabaptiștii și husiții fug în Țările de Jos, și unitarienii în Tarile de Jos și Transilvania.

• 1579: Uniunea de la Utrecht (actul care unește provinciile olandeze și inițiază războiul de independență împotriva Spaniei) Se legiferează libertatea totală pentru toate tipurile de protestantism și pentru evrei, dar se interzice practicarea publică a catolicismului (ierarhia catolică a fost restabilită abia în 1853).

• 1593: Constituzione Livornina (Livorno, Italia) Din motive economice, în acest oraș-stat portuar independent s-au tolerat și alte credințe.

• 1598: Edictul de la Nantes (Franța): După sângeroasa Noapte a Sfântului Bartolomeu și alte masacre, calviniștii francezi au primit libertatea de a își practica religia.

În afară de Transilvania, toate libertățile au fost restrânse masiv sau eliminate odată cu Contrareforma.

Imperiul Otoman a fost un caz particular: Chiar dacă încuraja conversia la islam și acorda privilegii pentru musulmani, supușii de religie avraamică (monoteiști și neidolatri: deci creștinii și evreii) erau în general lăsați în pace să se administreze după legea lor și sa își practice credința, sub o autoritate religioasă și civilă proprie (asa-numitul millet). Pentru ortodocși aceasta era Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Mai existau millet-ul evreiesc și cel armenesc. Administrațiile lor erau sub un control strict de stat, dar exista libertatea de a practica religia. Singura lor obligație era plata unei taxe suplimentare (jizya). Nu exista millet catolic pe atunci, fiindcă erau prea puțini. O situație similara a fost și în Iberia musulmană, dar după Reconquista musulmanii și evreii au fost alungați. Astfel, în lumea musulmană, evreii aveau o situație mult mai bună decât în Europa creștină, cu excepția Poloniei.

Abia prin anii 1600-1700 a început o liberalizare timidă în Anglia și unele state germane. Tocmai intoleranța religioasă a mânat mulți coloniști spre Lumea Nouă. Până în anii 1800, odată cu răspândirea ideilor Revoluției Franceze și ale celei americane și a filosofiei lui John Locke, Adam Smith, Descartes, Leibniz și Voltaire, toleranța religioasă și, cu atât mai mult, libertatea de a practica deschis, au rămas o raritate. Asta face cu atât mai interesant cazul Transilvaniei.

înapoi la cuprins

2. Transilvania anilor 1500

2.1 Situația în Regatul Ungariei 

În acest timp, Ungaria este dominată clar de Biserica Romano-Catolica, introdusă și organizată ca religie de stat de întemeietorul regatului, regele Ștefan I [3]. În ciuda autonomiei, sașii și secuii se supun aceleiași structuri ecleziastice ca și restul supușilor catolici. Românii ortodocși în schimb aveau o situație semnificativ mai dificilă. Primul ierarh ortodox menționat este Ghelasie de la Râmeț, în 1377. Sunt menționați, de-a lungul timpului, mai mulți ierarhi (episcopi sau mitropoliți) „schismatici” sau „ai valahilor”, deci ortodocși, cu diverse sedii, de obicei la mănăstiri: Peri, Hunedoara, Geoagiu, Prislop, Vad, Feleac, Sâmbăta. Este foarte posibil ca o parte din acești episcopi sa fi fost „episcopi ambulanți”, fără un sediu stabil, care își petreceau cariera călătorind prin eparhii, învățând, predicând și hirotonind. Această ierarhie se afla sub ascultarea canonică a Patriarhiei (sau Mitropoliei) de la Peć (Serbia).

În timp ce ideile reformei încep să se răspândească încetul cu încetul și în Regatul Ungariei, Imperiul Otoman o învinge decisiv la Mohács în 1526: regele și o mare parte a nobilimii pier în bătălie, și statul intră în haos. Ungaria era deja puternic slăbită după răscoala lui Gheorghe Doja din 1514, înăbușită de nobili sub conducerea voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya și de căderea Belgradului în 1521. În vidul de putere rezultat, cu centrul Ungariei aflat sub ocupație militară otomană, doua diete [4] concurente aleg simultan doi regi ai Ungariei: la Pozsony (Bratislava de astăzi) pe Ferdinand de Habsburg, și la Székesfehérvár chiar pe Zápolya, care este și încoronat imediat. Saborul (dieta) Croației [5] a optat din motive strategice pentru Ferdinand. Teritoriul Ungariei rămas la Habsburgi (aproximativ sfertul vestic Ungariei de astăzi și cea mai mare parte a Slovaciei) a ajuns sub administrația militară directă a Vienei, fapt care a provocat mari nemulțumiri în rândurile nobilimii. Luptele între Habsburgi și otomani au continuat, culminând în asediul Vienei din 1529.

Ioan Zápolya

În 1538 Zápolya se înțelege cu Ferdinand să îi lase moștenire titlurile, inclusiv Coroana Ungariei. Însă, în 1540, la moartea sa, dieta de la Rákos îl alege rege pe fiul sau, nou-născutul Ioan II Sigismund Zápolya, și acordă regența mamei sale Isabella și cardinalului George Martinuzzi, consilierul tatălui său, care era în același timp episcopul Oradei. Otomanii îl recunosc imediat ca rege și ca vasal al lor. Ferdinand se pregătește să intervină militar, otomanii însă ocupa în același an Buda și integrează centrul Ungariei în Imperiu, creând Pașalâcul de la Buda, urmat ulterior și de altele. Lui Ferdinand nu-i mai rămâne decât să accepte situata.

În 1541, la dieta de la Debrețin, cele trei stări (nobilimea, sașii și secuii) îi jură fidelitate lui Ioan Sigismund, recunosc suzeranitatea (pur teoretică) a Imperiului Otoman, se obliga să îi plătească tribut și constituie sistemul de legi al Principatului Transilvaniei. Apoi administrația se mută de la Buda la Alba Iulia, în fostul palat episcopal catolic (rămas gol odată cu reforma). Zece ani mai târziu, datorită intrigilor lui Martinuzzi, Ferdinand intră cu armata în Alba Iulia, unde o obligă pe Isabella să îl recunoască rege al Ungariei și să îi dea Coroana și bijuteriile de încoronare, în schimb el creează Principatul Transilvaniei, cu Ioan Sigismund vasal. Martinuzzi este asasinat în același an. Isabella și fiul ei nu au renunțat însă niciodată la pretențiile teritoriale asupra întregii Ungarii, și el a folosit în continuare titlul de „Rex Hungariae”. Ca o curiozitate, conform unei legende Isabella a lăsat blestem că nimeni de sânge maghiar nu va mai fi vreodată încoronat cu ea. Pana în momentul scrierii acestora, este valabil. 🙂

În 1699, prin pacea de la Karlowitz, Ungaria otomană și Transilvania ajung la Habsburgi, în 1716 și Banatul (Pașalâcul Timișoarei). Acesta este începutul contrareformei, ale cărei rezultate au fost însa limitate.

înapoi la cuprins

2.2 Reforma în Transilvania 

Transilvania medievală

Ideile lui Luther încep să circule foarte repede în Transilvania. În 1519 deja erau atestate cărțile sale printre sașii ardeleni, lucru facilitat de limba comună. Sub influenta brașoveanului Johannes Honterus, școlit la Viena, Regensburg, Cracovia, Nürnberg și Basel, care deschide o tipografie în 1533, aceștia se convertesc în bloc la luteranism. În 1553 este întemeiată la Brașov episcopia luterană al sașilor ardeleni (mutată în 1570 la Biertan și în 1868 la Sibiu) și se formează repede o simbioză între administrația civilă și cea ecleziastică.

Biserica-cetate de la Biertan

Soția lui Zápolya, Isabella, era fiica regelui Poloniei Sigismund I Jagiełło cu Bona Sforza. Era cultă, citită, școlită în teologie și în ideile renașterii și umanismului italian, și vorbea patru limbi. Prin ea și curtea ei au ajuns în Transilvania ideile toleranței religioase. Ea cocheta deja cu antitrinitarismul, dar din motive social-politice nu putea să fie o susținătoare fățișă a reformei radicale. Medicul personal și consilierul fiului ei, bolnăviciosul Ioan II Sigismund Zápolya, italianul Giorgio Biandrata, ajuns în 1558 în Polonia la inițiativa Bonei Sforza și în 1563 în Transilvania la cererea tânărului rege, era parte a unui cerc de antitrinitarieni italieni din Geneva, asistând la dezbaterea lui Calvin cu Servetus și la omorârea celui din urmă, și intoleranța lui Calvin l-a făcut sa fugă în Polonia. Rețineți numele lui Biandrata, căci el va juca un rol important în drumul până la proclamarea Edictului.

Prima pagină a Apostolului lui Coresi

În 1544 apare la Sibiu prima carte tipărită în limba română, Catehismul Luteran, la tipografia lui Filip Moldoveanul, urmat, în 1559, de Catehismul Mare și de o Evanghelie tradusă din latină, toate acestea pe cheltuiala sașilor, cu intenția de a atrage românii la reformă. Acest lucru nu a reușit însă, dar odată spartă gheața se înmulțește rapid numărul tipăriturilor (în prima fază religioase) în limba română. Apar, pe rând, prin munca de la Brașov a diaconului Coresi, în 1561 Tetraevangheliarul, în 1563 Faptele Apostolilor, în 1570 Psaltirea și Liturghierul [6], dar și multe altele.

Un alt motiv pentru ignorarea ortodocșilor era faptul că aceștia erau total în afara elitei statului. Până atunci, religia oficială a Regatului Ungariei era catolicismul, ceea ce automat impunea conversie celor care doreau să urce în ierarhia socială, să ocupe funcții în stat sau să locuiască în orașe [7]. Majoritatea românilor (nobili sau înnobilați ulterior) care s-au convertit la catolicism au fost însa asimilați, fiindcă reprezentau întotdeauna un număr mic în rândul nobilimii, deci ortodoxismul a rămas doar religia unei parți de jos a societății. Nu trebuie însă omis faptul că și numeroși maghiari se aflau în aceeași situație (țărani, iobagi, fără drepturi civice).

O altă tentativă de reformare a românilor are loc în 1564, când „Agenda Calvină” a lui Heltai Gáspár si „Tâlcul Evangheliilor” al lui Calvin sunt traduse din maghiară în română. Din „Agenda Calvină”:

Nu vine legea nici de la Ierusalim, nici de la Roma, nici din țara grecească, nici nemțească, nici românească, nici leșească, nici de la moschicească, ci e lăsată și locuită de la Isus Hristos. Nu trebuie să ne rugăm sființilor fiindcă ei nu aud rugăciunea noastră, ci numai lui Isus Hristos. Cum nu ne pot ajuta nouă morții, nu le putem nici noi ajuta lor.

Scopul oficial declarat este de a elimina „ereziile și superstițiile” din rândul românilor, și de a introduce limba română ca limbă cultică. Și această încercare s-a lovit, însă, de eșec. Legile aprobate la dieta de la Turda din 1566 menționează însă un „episcop al valahilor” (cel mai probabil calvinist) numit de principe, Gheorghe din Sângeorz. Acesta cheamă preoții ortodocși la o dezbatere teologică publică pe baza Bibliei.

Dávid Ferenc (născut 1510 la Cluj), se întoarce în 1551 ca preot luteran în zona Bistriței după studii teologice la Wittenberg și Frankfurt. Câștigă mulți adepți și își face un renume de predicator abil și cult. În 1555 se întoarce la Cluj, unde își va petrece tot restul vieții. Întors, devine imediat predicatorul de curte al Principelui. Doi ani mai târziu, la Aiud, protestantismul este recunoscut oficial și Dávid Ferenc devine primul episcop luteran al Transilvaniei, la Cluj. Sașii ardeleni, care aveau deja o structură bisericească luterană de limbă germană, au fost lăsați în pace. Doar doi ani mai târziu începe deja să cocheteze cu reforma lui Calvin (mai radicală decât a lui Luther) și să predice ideile ei, apare deci o ruptură în nucleul protestant.

După numeroase dezbateri, dieta din 1563 de la Aiud, recunoaște faptul că este imposibil de ajuns la consens și recunoaște două biserici protestante distincte, una luterană și una calvinistă, al cărei conducător devine chiar Dávid Ferenc. Se impune libertatea individuală a parohiilor de a alege cărei învățături îi aderă și se stabilește o dublă structură administrativă, două biserici independente. Însă, cu excepția satelor maghiare din zona Brașovului, și a câtorva comunități mici (ajunse sub episcopia săseasca), maghiarii protestanți trec la calvinism, deci episcopia luterană dispare [8]. Biandrata a fost prezent la dezbaterile de la Aiud și a rămas impresionat de oratoria și erudiția lui Dávid Ferenc. În urma numeroaselor discuții cu acesta și a radicalizării sale crescânde, David Ferenc reneagă în 1566 Treimea. Spre deosebire de reformatorii antitrinitarieni din alte părți, nu este însă rău primit sau acuzat de erezie.

Biserica Sf. Mihail din Cluj. Aceasta a fost între 1545-1558 luterană, 1558-1568 calvinistă, 1568-1716 unitariană, apoi din nou catolică

Odată cu creșterea popularității sale și a doctrinei sale se organizează o serie de dezbateri oficiale de stat, publice, unde Dávid Ferenc, împreună cu Biandrata și adepții lor să își susțină punctul de vedere împotriva învățaților calviniști ai vremii, în frunte cu episcopul de Debrețin, Peter Melius, unul din cei mai populari și respectați predicatori. Acestea au loc în latină în 1566 la Turda, și 1568 în palatul principelui din Alba Iulia și generează foarte multă atenție publică. După dezbaterea din 1568, Clujul se convertește la unitarianism. Cea mai mare parte a secuilor adoptă de asemenea unitarianismul, pe când majoritatea nobililor rămân calviniști.

înapoi la cuprins

2.3 Edictul

Dávid Ferenc dezbătând unitarianismul

În acest context s-a întrunit imediat după dezbaterea de la Alba Iulia Dieta Transilvaniei la Turda, pentru a legisla în materie de religie.

Urunk ő felsége miképen ennek előtte való gyűlésibe országával közönséggel az religió dolgáról végezött, azonképen mostan és ez jelen való gyűlésébe azont erősiti, tudniillik hogy mindön helyökön az prédikátorok az evangeliomot prédikálják, hirdessék, kiki az ő értelme szerént, és az község ha venni akarja, jó, ha nem penig senki kénszerítéssel ne készerítse az ű lelke azon meg nem nyúgodván, de oly prédikátort tarthas­son, az kinek tanitása ő nékie tetszik. Ezért penig senki az superintendensök közűl, se egyebek az prédikátorokat meg ne bánthassa, ne szidalmaztassék senki az religióért senkitől, az elébbi constitutiók szerént, és nem engedtetik ez senkinek, hogy senkit fogsággal, avagy helyéből való priválással fenyögessön az tanitásért, mert az hit istennek ajándéka, ez hallásból lészön, mely hallás istennek igéje által vagyon.

Majestatea sa domnul nostru, indiferent de cum a legislat pana acum în domeniul religiei impregna cu alte diete ale tarii, la fel acum, la această dietă, confirmă că în orice loc predicatorii să predice și explice Evanghelia fiecare după înțelegerea sa, și dacă comunitatea dorește să accepte, bine, însă dacă nu, nimeni să nu îi oblige cu forța, ca sufletele lor să nu fie satisfăcute, ci să își țină un predicator ale cărui învățăminte le agreează. De aceea nimeni dintre superintendenți sau dintre ceilalți să nu abuzeze predicatorii, nimeni să nu insulte pe altcineva pentru religie, conform statutelor anterioare, și nu este permis nimănui sa amenințe cu închisoarea sau izgonirea de la post pentru învățătura sa, căci credința este darul lui Dumnezeu și vine din auzire, și auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu. 

Originalul se găsește în biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu, sub numele Art. Diaet. Authent. Transylv.

înapoi la cuprins

2.4 Analiză 

Chiar dacă prevederile nu par a fi spectaculoase pentru zilele noastre, este totuși vorba de primul act din Europa care garantează libertatea totală de a predica și de a venera, în privat și în public. Din cauza structurii sociale specifice, însă, aceste drepturi au existat doar la nivel colectiv: o comunitate era liberă să treacă de la o confesiune la alta și să își aleagă preotul conform confesiunii dorite. Pe de altă parte, însă, cineva de o confesiune minoritară era liber sa plece și să se așeze într-o localitate de confesiunea dorita. Era nefezabilă în majoritatea localităților existența a mai mult de o biserică, datorită populației scăzute.

Cu toată libertatea nou-primită, Dávid Ferenc totuși nu dorește să stabilească o biserică separata împreuna cu adepții lui, el se vede doar ca un continuator și împlinitor al reformelor începute de Luther, și are pretenția de universalitate, sperând ca, în timp, toți creștinii care îmbrățișează reforma să i se alăture. Conform libertăților date de edict, în unele parohii de limbă maghiară se predica doctrina lui, în altele, doctrina lui Calvin. Abia mai târziu, în 1577, odată cu alegerea de către calviniști a lui Sándor András ca episcop, are loc ruptura definitivă, urmată de construirea unei structuri organizaționale și a unei teologii formale proprii. Acest lucru poate fi văzut ca actul de naștere al Bisericii Unitariene.

Un aspect esențial și cu siguranță nu întâmplător al textului edictului este citatul biblic, Romani 10:17: „Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”. Nu se face diferența de formalism al credinței, de dogmă: importantă este auzirea, receptarea și respectarea mesajului divin. În plus, este vorba doar de actul de a predica și explica Scriptura în edict, nu așa mult de aspectele de suprafață. Strict credința în Hristos și în mesajul sau, și receptarea acestuia, sunt un dar de la Dumnezeu. Teologii sunt liberi să dezbată cât doresc doctrine și detalii, dar pot accepta că, atâta vreme cât rămân credincioși, unii acceptă interpretări diferite ale Scripturilor. Acest lucru dorește să accentueze încă odată identitatea protestantă a noului stat, unul din principiile de bază ale protestantismului, acceptat și de Dávid Ferenc, este mântuirea doar prin credință, „sola fide” (Romani 4), fără a fi nevoie de „ajutor” prin penitențe, post, etc [9]. Tocmai de aceea, atunci când există credință nu ar trebui să existe impedimente nici măcar la căsătorii mixte sau comunități de confesiuni diferite trăind împreună în aceeași localitate. În plus, toți teologii, indiferent de confesiune, sunt unanim de acord că Epistola către Romani reprezintă capodopera lui Pavel și este una din lucrările fundamentale pe care se bazează creștinismul și viziunea sa asupra lumii.

Ioan II Sigismund Zápolya

Trebuie remarcat că din toate edictele de toleranță ale vremii, doar acesta se bazează exclusiv pe justificări teologice și filosofice pentru a garanta libertatea de religie. Nu se menționează nici situația geopolitică, nici mărinimia monarhului, nici dorința de a păstra unitatea internă a statului, nici alți factori. Cu siguranță, și aceștia au jucat însă un rol hotărâtor: elita tânărului stat transilvan îl percepea deja ca pe o putere protestantă, ținea foarte mult la independența relativă dobândită recent, și dorea să fie un factor care să țină în șah ambiția expansionistă a lui Ferdinand de Habsburg. Dezamăgirea față de țările catolice, care în repetate rânduri nu au ajutat Ungaria împotriva „necredincioșilor”, politica religioasă a otomanilor și ideile radicale ale lui Dávid Ferenc au avut cel mai probabil de asemenea un rol în luarea acestei hotărâri revoluționare. Au fost relevante și interpunerea unei puteri străine între Transilvania și centrele de putere (Buda, Viena, Roma) și legăturile strânse cu Polonia liberala.

Este menționat în text și un „episcop valah” (protestant) și nemulțumirea la faptul ca românii nu doresc să se convertească și perseverează cu “idolatria”. Sunt reconfirmate de asemenea privilegiile sașilor și secuilor și fidelitatea acestora față de Ioan Sigismund.

De ce oare, nu au fost atrași românii de reformă? Pot exista mai multe ipoteze: O explicație ar fi că pentru români (în Transilvania acelor vremuri aproape exclusiv țărani, oameni simpli, fără carte) erau mult mai importante aspectele superficiale, de „superstiție” ale religiei: postul, cultul morților, sfinții, praznicele, etc. Aici avocatul diavolului va spune însă: „dar nici țăranii simpli de limbă maghiară nu erau mai rafinați în ceea ce privește subtilitățile religiei!”. Este adevărat, însă aceștia aveau de partea lor școli și un întreg aparat de stat, o întreagă ierarhie bisericească, aptă să le vorbească în limba lor, să le explice și să îi convingă. În plus, pentru țăranul maghiar ierarhia religioasă catolică era mai degrabă o instituție inamică, asupritoare și abstractă, pe când preoții români se aflau în aceeași situație defavorabilă ca și mirenii, deci solidaritatea reciprocă era mult mai pronunțată. Mai poate fi vorba și de faptul că reforma, care a început ca o mișcare antisistem a catolicilor, încerca să atingă anumite tare semnificative ale organizației Bisericii Catolice, care puteau fi evidente oricui, însă nu aborda problemele specifice ale Bisericii Ortodoxe. Lipsa de interes a românilor pentru reformă se vede clar din faptul că materialele traduse din slavonă se bucură de o cerere mult mai mare decât cele traduse din limbi occidentale.

Ortodocșii sunt însă menționați în diverse legi ale timpului (ca „valahi”, “schismatici” sau „eretici” de obicei), și sunt curtați asiduu spre convertire. În ciuda situației lor sociale, politice și economice precare, ei erau un factor demografic semnificativ, deci ar fi întărit caracterul protestant și independent al principatului: se poate zice că, pentru prima oară, autoritatea avea nevoie reală de românii ardeleni, motiv pentru care s-au și investit așa mulți bani și energie în traduceri și tipărituri. Preoții ortodocși au fost chiar convocați la Aiud în 1569, ca să fie instruiți de noul episcop calvinist al românilor în ceea ce privește liturghia, împărtășania, și scriptura. Li se spune că trebuie păstrat doar ce are temei în scriptură.

Nu în ultimul rând, odată cu apariția de materiale tipărite în limba română, circulate mai târziu și din partea cealaltă a Carpaților, preoții, episcopii și învățătorii se culturalizează, încep să înțeleagă teologia și filosofia și să o transmită populației.

Nici în textul edictului, nici în alte legi și statute din acea perioadă nu apare menționat catolicismul. Atât de radicală și rapidă a fost trecerea la reformă, încât în scurt timp, nu a mai rămas aproape nimic din Biserica Catolică a Transilvaniei. Episcopia catolică de la Alba Iulia rămâne vacantă, cu scurte întreruperi, până în 1618. Numărul catolicilor, la fel ca și numărul preoților, era în cădere liberă, mai rămânând încă relativ puțini: doar o parte din Secuime și satele de iobagi de pe moșiile nobililor romano-catolici. Era însă necesară păstrarea aparențelor, pentru a nu înstrăina și înfuria papalitatea, casa de Habsburg și puterile catolice: libertatea de credință pentru puținii catolici ramași nu afecta cu absolut nimic aparatul protestant de stat.

înapoi la cuprins

2.5 Urmări 

Situația geopolitica în anul 1572

În 1569 a avut loc încă o dezbatere publică pe tema religiei, de această dată în maghiară. Aceasta a fost urmată de conversia lui Ioan Sigismund la unitarianism și de susținerea explicită de către el a libertății de conștiință. Numărul tipăriturilor unitariene explodează.

În 1570, la Dieta de la Speyer se elimină ciudata situație prin care Ungaria (din care cea mai mare parte era oricum sub stăpânire otomană directă) avea doi regi și două diete. Se parafează oficial situația de facto din teren: Habsburgii devin regi ereditari ai Ungariei întregi și unite, inclusiv Croația-Slavonia (chiar dacă ei controlau la acel moment maxim un sfert din teritoriul pretins). Ioan Sigismund [10] abdică, primește în schimb titlul de „Principe al Transilvaniei și Suveran al Unor Părți ale Regatului Ungariei” – „Princeps Transsylvaniae ac Dominus Partium Regni Hungariae” (de acolo a intrat în istorie numele de Partium) pentru el și urmașii lui și recunoaște suzeranitatea casei de Habsburg. Mai vechiul titlu de voievod al Transilvaniei, devenit în practică irelevant după 1540, este abolit. Pe baza principiului uti possidetis rămâne însa cu dreptul de autoguvernare internă și suveranitatea asupra teritoriilor controlare în acel moment, renunță însă la orice alte pretenții teritoriale și recunoaște indivizibilitatea Regatului Ungariei.Chiar dacă pare o înțelegere proastă la prima vedere, era esențială pentru recunoașterea internațională a statului și pentru consolidarea protestantismului de stat și apărarea acestuia în fața Habsburgilor catolici.

Urmări ale acestei împărțiri a suveranității au rămas în continuare: nord-estul Ungariei, teritoriu care a scăpat până în 1714 de stăpânirea habsburgică directă, a rămas predominant protestant până în ziua de astăzi, pe când în restul Ungariei domina catolicismul. Debreținul este considerat „mica Romă” a reformaților maghiari.

Religiile în Ungaria de astazi, majoritatea absolută/localitate. Tonalitatea culorii indică ponderea: deschis sub 50%, mediu 50-66%, închis peste 66%. roșu = romano-catolici, portocaliu = greco-catolici, verde = luterani, albastru = reformați, maro = altele, galben = fără religie

Este interesant că, după moartea fără urmași a lui Ioan Sigismund în 1571, dieta (dominată de protestanți, inclusiv unitarieni radicali) îl alege principe pe romano-catolicul Ștefan Báthory. Din cauza numărului nesemnificativ de catolici rămași în țară, a dispariției ierarhiei catolice și a cunoscutei sale toleranțe, acesta nu a fost perceput ca un pericol la adresa reformei. Alegerea s-a bazat pe motive geopolitice: averea, prestigiul și poziția sa socială, și viziunea sa independentistă și antihabsburgică. Cu aceeași ocazie, dieta de la Tg. Mureș reconfirmă libertățile și privilegiile religioase stabilite la Turda.

Dieta din 1572 interzice inovațiile religioase, recunoscând însă situația de facto. Motivația este că sectarismul în creștere și apariția multor mișcări radicale, pietiste, anabaptiste, nonviolente și pacifiste riscă să destabilizeze statul, să îi pună în pericol funcționarea și existenta și să înstrăineze Transilvania și de puterile protestante. Cultele și grupurile religioase existente înainte de această dată rămân însă libere să își continue nestingherite activitatea.

Tot atunci, prin lege, Mitropolia Ortodoxă a Ardealului se stabilește la Alba Iulia. Primul mitropolit cu sediul acolo este Ioan de la Prislop. În 1595 este trecută sub supravegherea superintendentului calvinist. Merită menționat faptul că această mitropolie s-a unit cu Roma în 1698, sub Atanasie Anghel, formând Biserica Greco-Catolică. Actuala episcopie greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj, este deci continuatoarea canonică directă a acelei eparhii. Structura organizațională ortodoxă actuală este de dată mai recentă (sârbul Dionisie Novacovici, creat episcop în 1761, inițial în Șcheii Brașovului, apoi la Rășinari).

Între timp, în Polonia, fratele Isabellei, Sigismund II Jagiełło, este neutru față de chestiunea religioasă: nu încurajează, dar nici nu împiedică activitățile reformatoare. Neavând însă urmași, hotărăște transformarea Poloniei în monarhie electivă, unește Polonia cu Lituania (uniunea de la Lublin) și decretează, pentru a se păstra unitatea statului, libertatea de religie. După câțiva ani de anarhie și certuri interne, Seimul reușește să îl aleagă în 1576 pe Ștefan Báthory (căsătorit cu fiica lui Sigismund II) rege al Poloniei. Acesta, chiar dacă este catolic activ, continuă să apere libertatea de religie, cum făcuse și ca principe al Transilvaniei: „Eu nu sunt regele conștiințelor voastre!”.

În același an, principele Transilvaniei Ștefan Báthory invita iezuiții din Polonia în Transilvania, însă spre furia Vaticanului și Vienei, aceștia nu intră în Transilvania sub conducerea lor, ci a regelui Poloniei Ștefan Báthory (aceeași persoană!). Iezuiții întemeiază școli și biblioteci, aduc cărți, hirotonesc preoți și chiar instalează temporar un episcop catolic la Alba Iulia, succesele și popularitatea lor rămânând însă limitate. Tot ei întemeiază și prima universitate la Cluj (închisă din păcate după plecarea lor). Tot în timpul domniei lui se renunță oficial la ideea de a îi converti pe români, și aceștia sunt mai departe lăsați în pace. Creșterea activității misionarismului catolic și a disponibilității carților religioase în limba română vor duce însă, la peste un secol mai târziu, la impulsul austriecilor, la unirea cu Roma și apariția bisericii greco-catolice.

În 1578, Dávid Ferenc merge mai departe: începe să aibă dubii cu privire la necesitatea venerării lui Hristos, și începe să pună tot mai mult accent pe Vechiul Testament. El susține că venirea lui Hristos nu a avut rolul de a elimina respectarea legilor Vechiului Testament, ci doar să aducă și gentilii (ne-evreii) la lege și la mântuire, și să îi transforme astfel în fii și fiice ai lui Dumnezeu. Aceste idei sunt însa aspru combătute până și de către aliatul și prietenul său Biandrata, și îl pun în opoziție cu legea de interzicere a inovațiilor religioase. După câteva dezbateri publice și un proces, este condamnat pentru inovație și pentru erezie și închis în castelul din Deva, unde moare în următorul an. Totuși, și ideile acestea circula și găsesc adepți, în special în rândul secuilor, dintre care unii se convertesc.

În 1588 se formalizează ca o ramură nouă în cadrul bisericii unitariene. Aceștia, numiți sabatarieni și centrați în jurul Cristurului Secuiesc, devin în timp tot mai asemănători evreilor în obiceiuri (kashrut, sanctitatea sabatului, etc., însă nu și circumcizia) și comunități mici supraviețuiesc, în ciuda persecuției foarte agresive căreia i-au fost supuși cea mai mare parte a istoriei. În anii 1600 erau vreo 20.000, dar persecuțiile și conversiile forțate i-au tot împuținat. Odată cu recunoașterea legală a iudaismului, în anii 1870, ultimele 30-40 de familii rămase în această credință, comunitatea din Bezidul Nou, se convertesc formal la iudaism. Comunitatea s-a dezintegrat în Holocaust, și supraviețuitorii au emigrat în Israel. Istoria lor a pierit definitiv odată cu dispariția satului sub lacul de acumulare, în 1988.

Aceste idei s-au răspândit și în Polonia, de unde au ajuns în Țările de Jos și în Anglia, fiind unul din punctele de plecare în apariția adventiștilor de ziua a șaptea.

Ruinele bisericii catolice din Bezidul Nou

Doar în 1595, dieta de la Alba Iulia, prezidata de Ștefan Báthory, stabilește cele patru „religii recepte”: catolicismul, luteranismul, calvinismul și unitarianismul. Doar cei de aceste religii pot fi nobili și orășeni sau ocupa funcții publice. Ortodocșii (nu însă și armenii și evreii) sunt menționați ca religie tolerată. Aceeași dietă hotărăște și alungarea și exproprierea iezuiților. Singurele lor stabilimente permise sunt Alba Iulia, Cluj, Mănăștur și Oradea, fără a avea însă dreptul la misionariat. Se reconfirmă interzicerea inovațiilor religioase. Ortodocșii primesc de la stat dreptul de a avea episcopi la Alba Iulia, care pot sa își inspecteze bisericile, să hirotonească preoți, și să distribuie tipărituri. Din punct de vedere juridic, episcopii ortodocși sunt echivalați inspectorilor de stat.

Az mi a religio dolgát nézi, végeztük országúl, hogy az recepta religiok, tudniillik catholica siue romana, lutherana, caluinistica et ariana libere mindenütt megtartassanak.  

În ceea ce privește chestiunile religioase, decretăm că apartenența la religiile recepte, adică cea romano-catolică, cea luterană, cea calvinistă și cea ariană [unitarienii] este liberă oriunde.

Numele „unitarianism” pentru confesiunea întemeiată de Dávid Ferenc apare abia în 1600, la Dieta de la Leț: „unitaria religio”. Pana atunci, aceasta era numita „Confessio Kolozsvariana”, în paralel cu „Confessio Augustana” (luteranism) și „Confessio Helvetica” (calvinism). Abia în 1638, în dieta de la Dej, s-a formalizat catehismul și declarația de credință a lor. Acest lucru era necesar pentru a elimina suspiciunile conducerii și pentru a nu putea fi acuzați de inovare.

 Situația geopolitică în anul 1683

În 1606, în pacea de la Viena, prin care s-a încheiat o revolta în Ungaria de Sus (Slovacia de astăzi) se garantează libertatea de religie pentru toată Ungaria (inclusiv teritoriile habsburgice). Însă odată cu creșterea puterii habsburgice, obținerea dominației directe asupra Transilvaniei, și cu contrareforma, se strânge lațul: drepturile colective dispar, și sunt înlocuite cu drepturi individuale: protestanții pierd dreptul de a predica în public, pierd multe biserici, școli, biblioteci și centre parohiale, însă își păstrează tot timpul dreptul privat la libertate de religie, între cei patru pereți ai casei. Pana atunci, luteranii și calviniștii fuseseră neoficial tolerați în Ungaria habsburgica, însă orice mișcare radicală (deci inclusiv unitarianismul) era aspru înăbușită. Acesta a fost un enorm pas înapoi față de situația dinainte. Ceea ce a făcut ca, înainte să plece în America, unitarienii din Ungaria Centrală [11] [12] să fugă în Anglia, Țările de Jos și… ați ghicit, în Transilvania noastră.

înapoi la cuprins

_____________________________________________________________

[1] Regatul Danemarcei cuprindea Danemarca, Norvegia, Islanda, Groenlanda, Feroe și sudul Suediei. Regatul Suediei cuprindea Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia și Pomerania. Statele componente ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (majoritatea monarhii ereditare) aveau autoguvernare internă totală, autoritatea împăratului fiind mai mult simbolică și onorifică. Elveția era atunci doar o alianță militară și economică de cantoane independente, foarte diferite ca structură și guvernare (un fel de UE+NATO de astăzi). Țările de Jos erau, similar Elveției, un grup de state independente, aflate atunci încă sub dominație habsburgica. înapoi

[2] Celelalte doua cantoane mixte sunt Glarus și Geneva. Fostul canton Appenzell s-a rupt în doua din cauza reformei și a rămas divizat pana în ziua de astazi în cele două cantoane Appenzell-Innerrhoden si Appenzell-Außerrhoden. Cantoanele mixte St. Gallen și Aargau s-au format mult mai târziu prin fuziuni de teritorii uniforme confesional. înapoi

[3] Episcopiile catolice ale Ungariei medievale erau, în ordinea înființării: Veszprém (1001), Esztergom (1001) – arhiepiscopul-primat al Ungariei, Eger (1001), Kalocsa (1009) – arhiepiscop, Pécs (1009), Ardeal (1009), Győr (1009), Vác (1009), Bihar (1030), Csanád (1030), Nyitra (1105). înapoi

[4] Dieta poate fi văzută ca un predecesor al parlamentelor moderne. Cu câteva excepții (Anglia, Polonia și puținele și micile state cu sistem republican) dietele erau convocate și dizolvate după bunul plac al monarhului, și nu serveau decât la parafarea deciziilor acestuia, puterea lor reala fiind redusa. Unul din puținele ei atribute era alegerea unui nou monarh în perioade de criză dinastică. De obicei participanții erau nobilii, clerul, și, uneori, reprezentanți ai orașelor. Ungaria și Polonia, țările cu cel mai ridicat procentaj de nobili în populație (7%, respectiv 10% – procentajul de obicei era de cam 1%) aveau deci dietele cu cea mai largă legitimitate populara. Transilvania a avut o dieta proprie. Aceasta s-a constituit în 1542 la Tg. Mureș, și s-a autodizolvat în 1868 la Cluj. În mod atipic pentru acea vreme, înainte de 1699 (trecerea sub suzeranitate habsburgică), dieta era mult mai puternică decât principele. înapoi

[5] Croația a fost din anul 1102 în uniune personală cu Ungaria, însă și-a păstrat întotdeauna statutul separat. Pana și în statul ungar centralizat, post-1867, Croația-Slavonia a avut propriul parlament și autonomie internă. Chiar dacă era parte a Țărilor Coroanei Sf. Ștefan, era o entitate juridică distinctă de Ungaria propriu-zisă, similar cu statutul actual al Scoției în Marea Britanie. înapoi

[6] Autoritățile religioase din Țara Românească au interzis apariția oricăror materiale religioase în altă limbă decât slavona, însă la Brașov i s-a permis sa tipărească și distribuie carte de limbă română. înapoi

[7] Orașele libere regale din Ungaria medievală nu se aflau sub controlul nobililor și aveau anumite privilegii (printre altele, dreptul de a bate monedă și de a avea tribunale proprii cu judecători aleși de oraș, unde puteau inclusiv să condamne la moarte). Acestea erau, în această perioadă:

Nagyszombat / Tyrnau / Trnava	Esztergom / Gran	Selmecbánya / Schemnitz / Banská Štiavnica
Sopron / Ödenburg	Korpona / Karpfen / Krupina	Zólyom / Altsohl / Zvolen
Eperjes / Prešov	Lőcse / Leutschau / Levoča	Besztercebánya / Neusohl / Banská Bystrica
Bártfa / Bartfeld / Baradejov	Szakolca / Skalitz / Skalica	Körmöcbánya / Kremnitz / Kremnica
Kassa / Kaschau / Košice	Kolozsvár / Klausenburg / Cluj	Bakabánya / Pukanz / Pukanec
Pozsony / Pressburg / Bratislava	Kisszeben / Zeben / Sabinov	Újbánya / Königsberg an der Gran / Nová Baňa
Buda / Ofen	Trencsén / Trentschin / Trenčín	Libetbánya / Libethen / Ľubietová
Pest		Bélabánya / Dilln / Banská Belá

Orașele săsești aveau în practică același statut, chiar dacă nu erau recunoscute ca atare:
Hermannstadt / Nagyszeben / Sibiu; Broos / Szászváros / Orăștie; Mühlbach / Szászsebes / Sebeș; Bistriz / Beszterce / Bistrița; Schässburg / Segesvár / Sighișoara; Kronstadt / Brassó / Brașov; Mediasch / Medgyes / Mediaș. înapoi

[8] Aceasta a fost reînființată abia în 1886, pe linie etnica, pentru maghiarii și slovacii luterani. Inițial a funcționat la Arad, apoi s-a mutat la Cluj. înapoi

[9] Teologia protestanta clasica se bazează pe „cele 5 sola-uri”: „sola scriptura” (Biblia este singura autoritate religioasă), „sola fide” (credința adevărată, din suflet, este singura necesară pentru a obține grația divină și mântuirea), „sola gratia” (mântuirea are loc exclusiv prin grația lui Dumnezeu), „solo Christo” (Hristos este suficient pentru a ajunge la grație și la mântuire, nu este nevoie de sfinți, icoane, etc.), „soli Deo gloria” (totul se întâmplă doar prin și pentru gloria lui Dumnezeu). Tot textul Edictului este îmbibat de această ideologie, și aceasta formează motivația filosofic-teologică pentru emiterea edictului: credința sinceră și profundă, în orice fel s-ar manifesta, este suficientă. înapoi

[10] Ioan II Sigismund Zápolya a fost unul din singurii doi regi ai Ungariei care nu a fost încoronat cu Sfânta Coroană. Celalalt a fost Iosif II. Ferdinand de Habsburg a organizat o încoronare rapidă după ce i-a luat coroana, în 1551. înapoi

[11] Comunități unitariene au apărut în Ungaria otomana datorită indiferenței administrației față de mișcările religioase creștine și datorită interzicerii condamnărilor pentru erezie (nu exista în codul civil otoman în ceea ce ii privește pe creștini). După o revoltă antiprotestantă în Tolna în 1548, autoritățile otomane au decretat că „Predicatorii noii religii inventate de Luther au voie să predice Evanghelia oriunde tuturor, oricine vrea să asculte să fie liber și fără frică să o facă și toți maghiarii și slavii care doresc să poată asculta și primi în siguranță cuvântul lui Dumnezeu.” înapoi
[12] și cei din Polonia (unde libertățile erau în scădere masiva) înapoi

Sursa fotografii: Wikimedia Commons.
Mulțumiri lui G. E., Sz. F. si B. K. pentru lectură și feedback-ul pozitiv. Mulțumiri lui Sz. F. pentru indicațiile bibliografice. Mulțumiri lui Olahus pentru tărăgănare. Fără ajutorul jor, acest text nu ar fi putut ajunge la forma sa de acum.

Bibliografie:

Balázs Mihály: Tolerant country, misunderstood laws. Interpreting sixteenth-century Transylvanian laws concerning religion. Hungarian Historical Review 2, 1 (2013):85-108

Gillespie, Michael Allan: The antitrinitarian origin of liberalism. Univ. Chicago Religion & Culture Web Forum, May 2013

Morse Wilbur, Earl: Our unitarian heritage. Boston, Beacon Press, 1925

Pásztori-Kupán István: The spirit of religious tolerance – a Transylvanian “Extra Calvinisticum”. in Kovács, Ábráhám (ed.): Calvinism on the peripheries. Religion and civil society in Europe. Budapest, L’Harmattan, 2009: 155-179

înapoi la cuprins