Cum am devenit tolerantă


sau Experiența mea cu naționalismul

Acum stau pe acest blog și critic naționalismul de ambele părți. Au fost însă și vremuri când aș fi fost în stare să stau toată seara și să vă conving că Ardealul aparține maghiarilor. Cum de nu mai sunt așa, puteți citi mai jos.

Prima amintire care se leagă de titlul acestei povestiri o am din vremea când aveam 3 ani, în 1993. Mergând pe stradă în orașul meu natal, Turda , nu am înțeles de ce trebuie să salut unii oameni altfel decât pe rude, prietenii familiei. Totuși am învățat repede: sărumâna! Pe la 5 ani fratele meu, cu doi ani mai mic decât mine, mi-a spus:
– Nu înțeleg, noi suntem maghiari, dar țara se numește România. De ce?
– Pentru că Ardealul a fost tăiat de Ungaria și a fost lipit de România.
– Tăiat?? Cum? – mă întreabă el.
– Cu briceagul! – zic eu, să îl fac să tacă. Și m-a crezut…

Cum am ajuns la școală, am trăit experiența de a fi discriminată pe baza etniei – de către colegi, câteodată de către profesori. În clasa I o căutam de doamna educatoare și, fiindcă n-am întrebat în română, m-au trimis în clasă și să mă întorc atunci când pot să spun în românește.
Nu eram singură în această situație. Când un prieten de-al meu a ajuns în clasa I, eu eram deja în clasa a III-a. Stăteam la rând, pentru că se sunase de intrare. Ei nu stăteau destul de ordonat, se pare, pentru că educatorul de serviciu le-a zis „Formați odată două rânduri!”. Dar copiii nu au înțeles, așa că a început scandalul: „Cum nu înțelegeți, nu știți românește?!” Câțiva dintre ei dădeau din cap ca semn că nu. „Cum veniți aici dacă nu știți românește?!” *” Zbiera profesorul. La niște copii de 7 ani.

Ca elevi în singura clasă a VIII-a maghiară din an, am avut parte de un tratament special din partea profesoarei de istorie. La prima oră a citit prezența, și pe la sfârșitul catalogului și-a dat seama că suntem maghiari. Ne-a predat ceva, iar de la a doua săptămână orice temă ce avea tangență cu maghiarii era prilej de aluzii și reproșuri, gen „românii erau discriminați de națiunile așa-zis privilegiate, adică ungurii (zâmbet ironic și un u apăsat), secuii și sașii.”

Dar primele mele sentimente naționaliste s-au dezvoltat mai târziu un liceu cu predare în maghiară din Cluj și în internatul acestuia, unde nu aveam nici un contact cu românii. S-a întâmplat să ajung într-un cerc de prieteni cu care am făcut multe lucruri împreună. Între altele, am avut o trupă de muzică ușoară. Cântam coveruri la piese care ne plăceau, veneam cu propuneri de cântece, le învățam. Unul dintre noi a adus o piesă de la Kárpátia. Fără a ține cont de text, melodia era frumoasă, așa că am mai căutat și alte piese pe net și i-am mai cerut și lui. Nu mi-am dat seama că mă schimbasem, până când într-o zi fratele meu m-a întrebat: ce, te-ai făcut naționalistă?

Cum se manifesta naționalismul meu? Am citit articole și cărți prea subiective care țin de istoria secolului XX, mai ales războaiele mondiale , stăteam și ore întregi pe bloguri sau forumuri naționaliste, ascultam muzica lor, mi-am format un cerc de prieteni din alții care gândeau așa, încercam să mă identific cu diferite simboluri naționale. Ce să facă mai mult o elevă de clasa a 9-a? Sau dacă mă uit la definiția naționalismului:
aveam tendința de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține de națiunea mea.

Ajunsesem nu numai să mă simt revoltată ori de câte ori vedeam un caz de discriminare față de cei de naționalitatea mea, ci și să-i antipatizez pe români.
Cum am ajuns totuși să scap de această stare agitată, de la o zi la alta? Oare când am văzut că organizațiile de tineret care pretind că păstrează valorile naționale, de fapt adună copii frustrați? Sau când am realizat că naționalismul mai mult îmi pierde timpul decât să fac ceva benefic? Cu siguranță a contribuit și greața de comerțul naționalist (muzica, tricouri, steaguri, simboluri), sau de utilizatorii YouTube care se certau cât e ziua de lungă pe niște lucruri care oricum nu pot fi schimbate și vor rămâne istorie.
Mă bucur că peste o jumătate de an am putut trece de acea perioadă. De atunci am avut prilejul să cunosc o mulțime de oameni minunați de ambele etnii, care m-au ajutat să înțeleg că românii de azi nu au vină pentru toate cele întâmplate în trecut. Și sper că și eu am fost o
asemenea persoană pentru ei, și ca întâlnirile/reflectările comune ne ajută să facem un pas mai aproape.

În orașul meu în care conviețuiau pașnic cinci națiuni și șapte confesiuni religioase acum se merge pe dezbinare. În viața de zi cu zi întâlnesc nedreptăți, și aș putea spune cu ușurință că sunt ațintite doar asupra noastră, cum ar fi cazul școlii maghiare a cărei deschidere a așteptat circa șapte ani. În situațiile de zi cu zi mi se pare că oamenii devin mai reticenți când aud că am accent diferit. Dar totuși, recent nu am întâlnit cazuri grave, nu am motive să fiu supărată.
Valoarea națiunii nu se măsură prin faptele unor indivizi. Există oameni răi în ambele tabere.

Singurul lucru care mi-e încă neclar: oare de ce nu gândește așa toată lumea?

NAȚIONALÍSM s.n. Ideologie și politică care urmărește întreținerea izolării și ațâțarea neîncrederii și urii între diferite naționalități. ♦ Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni. sursa

____________________________

*

la grădiniță nu se făcea limba română la vremea aceea

Anunțuri

22 de gânduri despre “Cum am devenit tolerantă

  1. foarte bine scris, Akabelle… impresionant

    –Singurul lucru care mi-e încă neclar: oare de ce nu gândește așa toată lumea?

    Egyedül

    Mit finomság!… legyen a költemény
    göcsös és görbe, mint furkósbotom;
    de varjú károg körülöttem, én
    parittyát fogok és agyondobom.

    Sok az ellenségem. Mint síkon át,
    toronyból nézek el fejük fölött;
    mellvasalásul kast kötök
    beléfonva dühük csengő fűrészfogát.

    Talizmánul a húsomat akarnák!…
    Ha nem látnak – elvesztem, azt hiszik
    bár nem hordják föl ide íjjaik
    vékonyka zsenge nyílukat, – a szalmát.

    József Attila

    • Singur

      Eu ştiu, ce-i nobleţea!… Versul meu
      E strâmb şi noduros ca un ciomag;
      Când corbii croncănesc în juru-mi – eu
      Scot prăştia din buzunar şi trag.

      Am mulţi duşmani, dar peste capul lor
      Privesc din turnul meu ca peste-un şes
      Din ura lor aleasă-mi ţes
      Cu ferecat pieptar în zimti din fier sonor.

      Vor toţi din carne talisman să taie!…
      Când nu m-arăt, ei cred că m-au răpus,
      Dar arcul lor mi-aruncă până sus,
      Plăpândele săgeţi subţiri – de paie

      (trad. Victor Ciocâltău)

  2. (Olahus, e excesiv amestecul de italice si boldate, devine greu de urmărit textul.)

    Akabelle, profesorii ăia rrrromâni verrrrzi care se purtau rău cu voi nu sînt exemple de naţionalişti, ci pur şi simplu de proşti. Oameni mărunţi, rataţi care nu se mai suportă nici pe ei înşişi, ajunşi în situaţia de a teroriza un copilaş. Dacă un asemenea pigmeu se află în Buzău, de exemplu, terorizează copilaşii pentru păr prea lung sau hăinuţe prea colorate sau mai ştiu eu ce. La voi, etnia era cea mai la îndemînă pentru a fi folosită de ratatul ajuns zbir. Din păcate, sistemul de învăţămînt e plin de tot felul de asemenea frustraţi care „ar fi putut fi scriitori”, dar „viaţa e plină de greutăţi, aşa că s-au mulţumit să predea Puiul” (aproape am citat o persoană reală, care îşi descria traseul profesional în felul ăsta).
    Nu se lucrează destul la educarea educatorilor, după părerea mea.
    Povestea ta despre imbecila care trebuia să vă predea vouă istoria mi l-a amintit pe profesorul meu de istorie din clasele V-VIII. Avea un nume ciudat şi interesant, eram curioşi de ce se numeşte aşa, pînă ne-a lămurit diriginta că dînsul s-a mutat la noi la şcoală venind din Tîrgu-Secuiesc (sau din Sf. Gheorghe? Miercurea Ciuc? nu îmi amintesc) şi că numele e unguresc. Woooow! Era ca şi cum ne-ar fi spus că e american, aşa de „occidental” ni s-a părut (în Gorj, la vremea aceea, maghiarii sau alte minorităţi erau ceva doar în cărţi). Un profesor şi un om extraordinar, îi datorez multe, printre care şi constatarea mea timpurie că oamenii pot fi minunaţi indiferent de etnie. Eu am învăţat istoria României de la un ungur, să-i dea D-zeu sănătate d-lui profesor Csenteri.

    • „Olahus, e excesiv amestecul de italice si boldate, devine greu de urmărit textul”
      tocmai am dez-italicizat o foarte mare parte din text, sper ca e mai bine asa!

    • Foarte bună observaţia despre oameni frustraţi care oricum vor găsi un prilej de a teroriza copiii indiferit de etnie şi sunt de acord că problema e în învăţământ. Nu numai că educatorii nu sunt educaţi/selectaţi cum trebuie, dar e chiar o contraselecţie: studenţii buni se duc altundeva, cei care nu au altă idee, rămân în învăţământ. Cu respect pentru puţinele excepţii, desigur.

      Un alt exemplu: soţia mea (unguroaică) când era în clasa întâia, era constant umilită în faţa clasei de d-na învăţătoare (tot unguroaică), pentru că pronunţa altfel unele cuvinte (fiindcă a stat 2-3 veri la bunici, care vorbeau cu alt accent). Partea ironică este că nici nu e vorba despre vorbire „corectă” sau „incorectă” ci despre un dialect care are un set de vocale mai bogat decât limba „standard”. Asta s-a întâmplat la Odorhei, în jurul revoluţiei.

  3. Am pomenit eu undeva ; cred in schimbare catre bine in Romania, in privinta relatiilor dintre oamenii de diferite etnii.
    @akabelle:Sper ca sunt multi care gandesc ca tine, chiar daca nu scriu chiar asa de bine!
    @ovidiu: mersi de poezia lui Jozsef Attila. N-o stiam.

  4. Ina, tu eşti de bună credinţă. De prea bună credinţă. Să nu uităm că strălucita idee cu obligativiatea CUNOAŞTERII limbii române nu a fost propagată de vreo educatoare, ci de parlamentari aleşi. Da, chestia asta a fost dezbătută în Parlamentul României. Rătăciri ca Akabelle au mai avut şi alţii, chiar celebri. Unii şi-au revenit, alţii ba. Cu chestia de permeabilitate/impermeabilitate am niscaiva probleme. Nu cred că tre’ să am un prieten evreu (arab, negru, asiatic, homosexual etc.) pentru a-l considera semenul meu. Ar fi, într-adevăr, importantă cunoaşterea reciprocă la nivel cultural. Dar asta ţine deja de politici deştept conturate. Or nu e cazul.

  5. iar dacă vreţi o lectură cu adevărat horror aşa, de sâmbătă seară, vă recomand proiectul Constituţiei Republicii Sfintei Coroane Creştine Maghiare, Heterosexuale, Anticomuniste şi anti în general. Nu ştiu dacă e tradusă, mie mi-a fost de ajuns originalul. O lectură plăcută să aveţi!

  6. Judit, parlamentul ăla despre care vorbeşti a legiferat atîtea prostii, încît una în plus sau în minus nu schimbă statistica. Pînă la urmă, voinţa politică este cea care ar trebui să ducă la schimbări de educaţie/mentalitate etc. Dar de unde?…
    Eu ca româncă mă simt lovită zilnic, în diverse moduri de către proasta funcţionare a statului. Mă consolez văzînd că nici alţii nu se descurcă mai bine (slabă consolare…), şi că omenirea încă nu a găsit vreodată în istorie sistemul politic ideal, cel în care societatea să funcţioneze brici şi nimeni să nu se simtă nedreptaţit.
    Nu ştiu Constituţia aia de care vorbeşti, dar deduc că e o altă prostie doar după titlu. Încă o prostie în arhiva de prostii a speciei umane. Sîntem în stare să producem atîtea prostii, încît peste cîteva generaţii vom părea caraghioşi urmaşilor noştri. Asta dacă nu dispărem ca specie pîna atunci.

  7. Am citit. Mi-a plăcut de la bun început faptul că primul rând din noua Constituţia/HU va fi preluat din cântecul „Doamne ocroteşte-i pe români” de Veta Biriş. Doar că, normal, va fi schimbat cu „pe maghiari” – „Isten, áldd meg a magyart”.
    Dar, mă întreb, cum va asigura Orbán că D-zeu respectă legea ?

    Se vorbeşte în ea despre 1000 de ani de continuitate guvernamentală şi constitutională (mergând înapoi până la primul prim-ministru, Sfântul Stefan)
    se afirmă clar că patria se numeşte ‘Ungaria’ şi că ea e patria maghiarilor (ce ne facem cu maghiarii din RO ? nem hazánk ?..sau se referă la maghiarii din HU ?..confused)
    e bine şi că subliniază faptul că limba maghiară e unică/egyedülálló nyelvünket/- bine fiindcă e adevărat in general (chiar dacă exact aici în particular maghiara e de fapt la fel ca „româna”, o altă limba tot unică).

    …si multe altele, e genul de Constituţie pe care Vadim Tudor ar fi scris-o, dacă era lăsat.

  8. „Rătăciri ca Akabelle au mai avut şi alţii, chiar celebri. Unii şi-au revenit, alţii ba.”
    Judit, eu cred ca e benefic ca Akabelle a avut aceasta „ratacire”. pentru ca a invatat ceva din ea. Daca nu invata si ramanea toata viata ei o nationalista, atunci era o problema.

    • N-am zis că nu-i benefic. Am zis doar că se întâmplă/s-a întâmplat şi la case mai mari. Unii îşi revin, alţii ba. Şi cred că Akabelle e pe calea cea bună. Mai tre’ să treacă peste faza de a gândi „în tabere” şi de a se gândi la vreo „vină”. Fie ea şi a românilor de altădată.

  9. Pingback: Akabelle, pe litere « MaghiaRomania

  10. E putiná diferentá dintre eleva maghiará care ascultá cántece asa zise nationaliste si elevul román de nota 10 din Constanta, care un singur tel are in viatá, sá scoatá ungurii din parlamentul román. Domnul care face paralelism intre constitutia lui Orban si mentalitatea lui Vadim Tudor!!!!, mai cititi incá odatá cu atentie consitutia maghiará si pe urmá sá ne pronuntám. E un lucru intelept!!!!, a ne lása orbiti de ura fatá de Orban!!!!!!

    • „E putiná diferentá dintre eleva maghiará care ascultá cántece asa zise nationaliste si elevul román de nota 10 din Constanta, care un singur tel are in viatá, sá scoatá ungurii din parlamentul román.” Nu stiu despre diferentele/asemanarile dintre eleva de atunci si absolventului de bac de acum. Cert e ca fosta eleva a evoluat si a ajuns un om deschis si tolerant, ceea ce-i dorim si absolventului de nota 10 din Constanta.

      Sunt de acord sa nu ne lasam orbiti de ura fata de Orban, dar nici orbiti de sentimentele trezite un comentariu cand comentam un articol nu trebuie sa fim.

Comentariile nu sunt permise.