Poveste pentru copiii moftur-oș-i (fragment)


Mai e loc de desert după masa de Crăciun? După cum ne știm noi, românii și maghiarii, da. Mai ales când e vorba doar de o poveste de trezit apetitul copiilor năzuroși, inspirată din concediile prin Harghita ale autoarei, Eliza Maria Biță, și din gastronomia secuiască și maghiară. Mai exact, din cele trei staruri ale cofetăriei maghiare: kürtőskalács-ul, tortul Doboș și langoșul, care devin, sub pana Elizei, trei personaje puse pe inventat rețete sănătoase și copt prăjituri fabualoase.
Mai jos, un fragment din poznașa și delicioasă scriere, urmat de un link către povestea integrală. 

Am uitat să vă spun că fusese o vară nefiresc de caldă la Viena în acel an, iar pomii din orangeria imperială erau plini de fructe: toată vara, turiștii se plimbaseră fermecați pe sub portocalele ca niște globuri de Crăciun parfumate, iar când sosi Doboș, în septembrie, erau numai bune de mâncat. Și, cum stătea tot într-o pădure pe un deal de la marginea orașului, ca acasă, și admira adesea Dunărea sub clar de lună, trimițându-le pe unde salutări fraților săi aflați mai în aval, nu trecu mult timp și îi veniră în minte imagini pline de căldură, dragoste de viață și voioșie din diminețile petrecute în copilărie din bucătăria încăpătoare a părinților, când coborau toți trei cu ochii cârpiți de somn și îi găseau uimiți pe Nea și doamna lui robotind de zor să le servească oaspeților ba o mămăligă fierbinte cu brânză de burduf, ba vestitele palacsinte ungurești (niște clătite cu dulceață din fructele prunului curios din vecini), ba un pandișpan cu aceleași prune sau caise din alte livezi cu pomi rodnici și generoși de prin sat.
Si uite-așa, cum serile era prin restaurante si degusta patiseria locală, se-apucă într-o bună zi, în afară de mămăligă, să-și facă singur ștrudel. Și curând îl umplu cu gutui fierte și rase, cu sau fără zahăr, sau cu portocale imperiale, care musai cereau zahăr, că erau olecuță amare.
Îndeletnicirea lui se dovedi a fi pe placul colegilor de cămin, care se adunaseră acolo din toată lumea și, foarte curând, puse bazele unui adevărat atelier de gătit, în care erau împărțiți pe departamente:
-cercetătorii culinari, care se informau prin biblioteci, din cărți de rețete străvechi, scrise pe papirus cu mii de ani în urmă,
-responsabilii de căutat fructe și ingrediente sărate pentru umpluturi, care făceau muncă de teren,
-echipa aluat, care se ocupa, ați ghicit, de prepararea aluatului (atât de fin, încât îl botezară Puf-oș-enie)
(…)

Delecteaza-te cu toata povestea, aici.