Casa părintească


Părerea redactorilor nu reprezintă în mod obligatoriu opinia întregii Echipe MaghiaRomânia. Articolul este scris de colegul nostru Robert Szilágyi. Poza folosită este o grafică al lui Krizsán András.


Apropiindu-ne vertiginos de celebrarea Centenarului, pentru care țara asta a trebuit să aștepte nu mai puțin de o sută de ani, e aproape inevitabil, în contextul socio-politic multiplu complicat, să nu vorbim și de foarte, foarte multe lucruri rele. Cum că România de azi se află cam la același nivel cu România de acum un secol, cel puțin când vine vorba de infrastructură, cum că e înaltă corupție la nivelul înalt al guvernării, parlamentului, și în principiu în politică, cum că sistemul medical, educația și industria sunt la pământ, nemaivorbind de agricultură, care nu prea are unde să fie altundeva.

Fiind prea preocupați cu aceste aspecte negative, la a căror declarație participă la unison toți cetățenii, și românii și maghiarii, în ultima vreme nu s-a mai aruncat clasicul praf în ochi, cu „problema maghiară”, cel puțin nu în public, nu în știri, nu în media, etc. Din păcate asta nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat. Citând un vechi banc comunist, „ura e în suflet”. Iara de acolo, stă să erupă oricând în spațiul public, ori să fumege în fundal, întoxicând relațiile personale interetnice. Va fi imposibil să repar de unul singur această situație, nu va ajuta cu prea mult un text de jumătate de pagină, dar hai, să fie asta (încă) un pansament la această rană, pe care ne place să o scobim, în loc să o lăsăm să se vindece. Fără (și mai) mult preambul, iată o poveste,

Despre prejudecată
-după un caz real-

Tatăl meu se trage dintr-un sat din cel mai mijlociu mijloc a Câmpiei Transilvănene. Un sat irelevant din punct de vedere a culturii maghiare ardelenești, dar nu și din punct de vedere al populației maghiare. Satul respectiv a căpătat un avânt în dezvoltare, când a fost populat cu coloniști din Ungaria actuală, cu aproximativ două sute de ani în urmă, astfel s-a dezvoltat relativ ermetic față de cultura regiunilor învecinate, ca Sicul, zona Clujului, Arieșului etc. Un sat care, după Arbitrajul de la Viena, a avut și „privilegiul istoric” de a cădea în sacul Groenging, datorită zăcămintelor de gaze naturale. Bingo, e vorba de Sărmașul Mare.

Din acel sat se trag, evident, și surorile tatălui meu, care în această povestire sunt relevante datorită faptului că ele au dat viață celor mulți verișori ai mei, practic frați surogați pentru mine, veri cu care am petrecut fiecare vacanță de vară la sat, ba și destule vacanțe de Crăciun, de Paște. Sărmașul a fost satul copilăriei noastre. În acel sat noi am strâns poate mai multe amintiri decât Creangă, mare păcat că nu stiu a povesti cu așa iz nostalgic, precum dascălul de la Humulești. Din acel sat ni se trag părinții noștri, care nu sunt oameni răi, dar cam ca mai toți maghiarii din Ardeal, au învățat să nu aibă prea multă încredere în români, să nu aibă prea mare stimă față de ei și nici prea multe așteptări. Trebuie să recunosc, cam astfel am crescut și eu. Nu m-au învățat să îi urăsc, nu să „vreau înapoi Ardealul”. Dar, m-au infuzat pe parcurs povești cu vecinii bunicilor care nu știau a coace nici măcar o pâine ca lumea, și altele de genul, care ni se păreau la fel de normale, ca și faptul că românii se luau de noi să nu mai vorbim „limba asta urâtă”. Toate astea, împreună cu verile de la țară făceau parte din copilăria noastră.

Mare ne-a fost așadar mâhnirea, când, după moartea ambilor bunici, părinții noștri au vândut casa, iar vizitele la țară s-au rărit, șederile s-au scurtat. Degeaba mai exista în sat destulă rubedenie de atâtea grade câte poate avea și arsura, farmecul nostalgic al acelor veri s-a dus, cum s-au dus și bunicii, cum s-a dus și casa, cum s-a dus și copilăria… Bunicii s-au dus cum s-au dus toți bunicii, copilăria s-a dus și a venit liceul, facultatea.

Iar casa s-a dus astfel: „–Tre’ să vindem casa. –Dar, ce ar fi să o cumpărăm noi? –Noi? –Da, noi! Plătești partea surorilor, și ne mutăm acolo. –Bun, dar ce facem cu slujbele noastre, ce vei face tu acolo, ce voi face eu, unde dăm copilul la liceu? La Târgu Mureș! O fi și acolo scoală maghiară. –Da, dar e colegiu, cu internat… În fine, vindem casa”, au hotărât părinții.

Dintre toți doritorii, au vândut-o unui consătean pe nume Dombi. Pentru că dintre toți doritorii, era singurul maghiar. Mai specific, era rom, dar avea nume maghiar! La scurt timp după achiziție însă, numitul Dombi a tăiat toți, dar absolut toți copacii din ogradă. Mărul din fața casei, care în fiecare toamnă amenința țiglele cu rodul lor zemos, materia primă pentru „benzina” zilnică a ardeleanului. Nucul din spatele casei, sub care își trăgea bunicul fiecare dup-amiază siesta de „dolce far niente”, și în care, când se urca verișorul meu, vedea până în satul vecin. Vișinul pe care am reușit și eu să mă cațăr în sfârșit, cu câte o carte. Toți prunii, la care dacă ajungea mai repede bunica, aveam gem și compot, dacă ajungea bunicul, el avea pălincă, iar noi doinele și cântecele lui populare cântate sprijinit pe colțul mesei. Toți-toți copacii, până și puieții, pe care îi plantasem noi, copii, din glumă, înfingând semințele de vișine în pământ. Numitul Dombi a tăiat așadar toți copacii, mai ceva ca Moromete, căci după ce a tăiat salcâmul, Moromete nu a vândut mai departe și casa. Dombi însă, probabil necitind romanul respectiv, a vândut mai departe casa, unei familii de români.

Priveliștea aceasta o contemplam, cu melancolie, când într-o toamnă, de ziua morților, ne-am întors la Sărmașu, toată familia. Inclusiv noi copii, de data aceasta de la Cluj, de la facultate. O contemplam din poartă, noi, verișorii, și ne părea nespus de rău de copaci, a căror lipsă ne imprima tot mai accentuat în suflet, că bunicii noștri nu mai locuiau de mult aici, ci în țintirim, unde tocmai îi vizitasem. Cum stăteam așa, în apusul din fața porții,care între timp și-a schimat culoarea, din verde în maro ruginiu, precum frunzele, contemplând trecutul cu filozofia noastră de boboci clujeni, iese doamna casei. Noua proprietară. O femeie de vârsta a doua, o țărancă simplă, tipică, de care mai văzusem destule prin sat. Doar că pe ea n-o cunoșteam. Știam doar că e româncă. Fapt care s-a confirmat, când ne-a întrebat cine suntem, și pe cine căutăm. Abia am apucat să spunem că suntem nepoții, că aici au trăit o viață întreagă bunicii noștri, că aici am copilărit, doamna a și deschis poarta, și cu mare entuziasm și înțelegere ne-a invitat înăuntru, în ogradă. Ne-a invitat și în casă, însă acolo nu ne-au dus picioarele. În afară de copacii tăiați, curtea era neschimbată. Același hambar, aceeași șură cu fân, același grajd, cu muget de vaci, cuptorul din argilă, găini alergând speriate… în casă insă am fi fost străini, în casa unui alt străin. Din reveria dulce-amăruie ne-a readus la noua realitate, reapariția doamnei. Dânsa intrase în fugă în timp ce noi admiram locul în care verișoara și-a pierdut un dinte, unde eu am călcat pe pinten un cocoș mai viteaz, unde învățasem câinele să danseze… iar acum, când dădeam să plecăm, doamna a reapărut iar, dând buzna din casă cu o traistă în mână. Traista conținea o gâscă tăiată și o sticlă de pălincă, deoarece: „De la casa părintească nu se pleacă cu mâna goală.”