Dedesubturile mai puțin cunoscute ale lingvisticii


Ce înseamnă dacă spunem că limba A seamănă cu limba B? Fiecare om va înțelege altceva, sau va pune accentul pe altceva: lexic, trăsături gramaticale etc. Asta din păcate dă naștere și la nenumărate fantasmagorii și elucubrații pseudoștiințifice (mai ales că post-truth și alternative facts sunt la modă în zilele noastre). Voi aduce perspectiva științifică, lingvistică.

slide_3

Trebuie ținut cont de faptul că structura gramaticală e una, înrudirea genetică dintre două sau mai multe limbi e alta. Înrudirea genetică se stabilește în primul rând pe bază de așa-numite cognate, adică cuvinte de aceeași origine, care au evoluat conform unor legi de corespondență SISTEMATICE și general aplicabile. Este ceea ce se cheamă metoda comparativă. Uneori și sensul cognatelor se poate schimba semnificativ.

Câteva exemple de corespondențe sistematice din limba română:

1. a din latină (și uneori și alte vocale) înainte de consoane nazale a devenit î. Exemple: angelus – înger, in – în, cantare – cânta, campus – câmp
2. l intervocalic a devenit r: angelus – înger, monumentum – mormânt, caelum – cer
3a. d înainte de e și i a devenit z: cadere – eu cad, tu cazi; deus – zeu; dies – zi
3b. t înainte de e și i a devenit ț: tenire – ține; captare – eu caut, tu cauți; testa – țeastă

Ultimele două reprezintă ceea ce se cheamă „palatalizare”.

Lista poate continua. Important este de reținut că vorbim de corespondențe sistematice. O schimbare are loc pentru toate cuvintele relevante din limbă. Exemplele de mai sus sunt exemple de schimbări condiționate (de sunetele înconjurătoare). Există și schimbări necondiționate. Un exemplu binecunoscut este Legea lui Grimm, prin care toate consoanele plozive proto-indo-europene (bh, b, p, dh, d, t, gh, g, k) au fost „slăbite” în serie în limbile germanice, devenind, respectiv b, p, f, d, t, θ [sunetul din engl. think], g, k, h. De aceea latinescului piscis îi corespunde englezescul fish. Alte exemple: pater – father, pes – foot, tres – three, decem – ten, cor – heart, canis – hound, quod – what (engl. veche hwaet), gelu – cold.

Cu cât mergem înapoi în timp, cu atât listele de cognate se scurtează fiindcă se suprapun diverse astfel de schimbări fonetice. În plus, toate limbile își înnoiesc vocabularul, unele cuvinte sunt uitate, unele cuvinte noi intră în limbă, unele cuvinte își schimbă sensul, etc. Uitați, ce limbi romanice folosesc vreun descendent al frumosului cuvânt latinesc ergo? Vă zic eu: NICIUNA!!! Ce limbi romanice folosesc vreun descendent al lui orare? Exact două: româna și romanșa (însă cu sens schimbat în română). La fel, pentru un neinițiat, faptul că sanscritul chakra, grecescul kyklos și englezescul wheel provin din aceeași rădăcină proto-indo-europeană, este complet netransparent. Sau că lituanianul tauta = popor, irlandezul tuath = „popor, trib”, „la țară”, „mediul rural” și nemțescul deutsch = german sunt cognate. Lista poate continua.

Un alt exemplu: asemănarea între românescul fiu și maghiarul fiú este pur întâmplătoare, cele două cuvinte având origini complet diferite.

Tot pe baza acestor modificări sistematice și a metodei comparative, se poate deduce când au intrat în limbă unele cuvinte cu origine incertă, și, poate, chiar și de unde provin. Un cuvânt care nu se supune unei astfel de legi sistematice, este intrat în limbă la un moment de timp ulterior celui în care a avut loc respectiva schimbare. Exemplu. cl latinesc a devenit che / chi în română. clamare – chema, clarus – chiar, clavis – cheie, oculus (vulg. oclus) – ochi. Deci orice cuvânt care conține cl nu are cum să facă parte din fondul de bază latin, sau din substratul balcanic, ci trebuie musai să fi intrat ulterior în limbă. Vechiul împrumut slavon clisă e un exemplu edificator.

Iată aici și o scurtă listă de cognate (în ordine aleatoare) între estonă, finlandeză, sami, maghiară, cu traducerea în română. Rămâne ca exercițiu pentru cititor să deducă legile de corespondență și relațiile interne între aceste limbi, precum și probabila formă originară. Exemplu pentru clarificare. Imaginați-vă că nu este cunoscută limba latină, că aveți o listă aleatoare de cognate din spaniolă, portugheză, italiană și română, și trebuie să deduceți forma cuvântului latin și legile de corespondență din acestea.

În total există cam 200-300 de cognate clare între limbile uralice (inclusiv un mic număr de particule gramaticale), însă nu toate acestea sunt atestate în toate ramurile. Orizontul de adâncime în timp este de aproximativ 4000-5000 de ani (între estonă și finlandeză de cam 1500 de ani). Unde e relevant, între paranteze dau rădăcina flexionară, dacă aceasta diferă în mod netrivial de forma de bază a cuvântului.

päev – päivä – beaivvi – fény – zi (hu. lumină)
silm – silmä – čalbmi – szem – ochi
kala – kala – guolli – hal – pește
kond – kunta – goddi – had – ee. comunitate, fi. comună (administrativ), sme. grup de persoane, hu. armată
sarv – sarvi – čoarve – szarv – corn (la animale)
kulgema – kulkea – golgat – halad – a se deplasa, a umbla, etc
kaks (kahe-) – kaksi (kahde-) – guokte – kettő – doi
neli – neljä – njaelje – négy – patru
kuus (kuue-) – kuusi (kuude-) – guhtta – hat – șase
jalg – jalka – juolge – gyalog – picior (hu. pe jos, ca pieton)
veri – veri – varra – vér – sânge
kusi – kusi – gožžat – húgy – urină
käsi – käsi – giehta – kéz – mână
soon – suoni – suotna – ín – tendon
/ – lienee – / – lenne – ar fi (doar fi și hu)
andma – antaa – / – ad – a da (doar ee, fi și hu)
tundma – tuntea – dovddat – tud – a ști
elama – elää – eallit – él – a trăi
pesa – pesä – beassi – fészek – cuib
soon – suoni – suotna – ín – tendon, ligament
minema – mennä – mannat – megy (menni) – a merge
jää – jää – jieŋa – jég – gheață
mis – mikä (mi-) – mii – mi – ce
lind – lintu – loddi – lúd – pasăre (hu. gâscă)
kuulma – kuulla – gullat – hall – a auzi

De aceea cele mai bine atestate familii de limbi sunt cele cu cea mai lungă istorie scrisă, anume limbile indo-europene (istorie scrisă cumulată de vreo 4000 de ani, numeroase limbi cu atestare veche: latină, greacă, sanscrită, persană veche, armeană, toharică, hitită, irlandeză veche, gotică, etc), și cele afro-asiatice (de 5000 de ani: egipteana veche, devenită coptă, akkadiană, feniciană, aramaică, ebraică, arabă, ge’ez). Alt factor este acela că unele limbi evoluează repede, sunt extrem de inovatoare (ex. engleza sau franceza), altele sunt foarte foarte conservatoare – exemplul clasic e lituaniana, cea mai conservatoare dintre toate limbile indo-europene, și islandeza: islandezii pot citi saga-urile vikinge de acum peste 1000 de ani fără traducere. Dar să-i dăm unui englez poemele lui Chaucer sau unui neamț Cântecul Nibelungilor în original, și nu va ști ce să facă cu ele.

Distractiv pentru un lingvist devine să studieze limbi foarte puțin cunoscute, cu zero istorie scrisă, și să încerce să facă un arbore genealogic al limbilor de prin Amazonia, Noua Guinee, Australia, etc, locuri cu o diversitate incredibilă și fără vestigii scrise. E o muncă de teren intensă, uneori periculoasă, și necesită foarte multă empatie. Un amic de-al meu a fost două luni prin Siberia.

De ce unele limbi adoptă cu drag neologisme, și altele nu, sau unele se schimbă mai repede și altele nu – vorba unui prieten, „fiindcă șnițel”? Nu există nici un motiv. Limbile se schimbă. Pur și simplu.

Înrudirile gramaticale pot da indicii sau pot fi aleatoare. De exemplu, araba are trei genuri, masculin feminin și neutru, și articolul hotărât el sau al, distinge cazurile nominativ, acuzativ și genitiv; dar situația asta nu face deloc ca araba să fie înrudită cu latina. Alt exemplu: engleza are, asemenea chinezei* o gramatică foarte analitică (adică un grad minim sau complet absent de flexiune, se folosește foarte puțin de compunere pentru a crea cuvinte noi, relațiile dintre elementele unui enunț sunt date prin topică și adpoziții (adică prepoziții și postpoziții) și conjuncții), germana este puternic flexionară, cu un sistem de flexiune bogat și complex. Totuși este limpede oricui că engleza și germana au o origine comună și chineza le este cu totul străină. Bulgara este singura limbă slavă cu zero inflexiune (gramatică foarte analitică, au pierdut masiv inflexiunea), celelalte limbi slavone au un sistem de flexiune foarte bogat la substantive și adjective (flexiunea verbală slavonă este destul de simplă). Dar asta nu face limba bulgară mai puțin slavă. Lista poate continua.

Mai e modul cum se formează cuvinte pentru concepte noi. Unele limbi, ca româna și engleza, sunt analitice. mașină de spălat, washing machine, Altele, ca maghiara sunt sintetice, crează cuvinte noi alipind cuvinte existente unui de altul, și / sau adăugând diverse prefixe sau sufixe. mosógép. Cele mai extreme sunt numite polisintetice. Limbile inuit și limbile autohtone din nord-vestul Pacificului (Oregon, Washington, British Columbia) sunt faimoase pentru gradul extrem de polisinteză. Iată aici ca exemplificare primul articol din Declarația Universală a Drepturilor Omului în groenlandeză: Inuit tamarmik inunngorput nammineersinnaassuseqarlutik assigiimmillu ataqqinassuseqarlutillu pisinnaatitaaffeqarlutik. Silaqassusermik tarnillu nalunngissusianik pilersugaapput, imminnullu iliorfigeqatigiittariaqaraluar put qatanngutigiittut peqatigiinnerup anersaavani. Și la acest capitol, limbi foarte apropiate o pot lua pe căi diferite: finlandeza în general e puternic sintetică și aglutinantă, estona merge pe cale analitică tot mai mult.

Sper că toate cele de mai sus au lămurit câteva aspecte despre ce înseamnă înrudirea dintre limbi și cum se stabilește aceasta, precum și în ce constă munca lingviștilor serioși.

Articol de Kiwi

*Notă: Există, de fapt, aproximativ 10 „limbi chineze” diferite una de alta cam ca limbile romanice. Mandarina, sau putonghua este limba oficială a Republicii Populare Chineze, cantoneza este oficială în Hong Kong și Macau. Observația de mai sus se referă la toate.

Anunțuri

4 gânduri despre “Dedesubturile mai puțin cunoscute ale lingvisticii

  1. Sigur este pur întâmplătoare asemănarea dintre „fiu” și „fiú”? Sigur, au origini total diferite, dar rădăcina fino-ugrică este „*pojka”, foarte diferită de cuvântul maghiar, așa că e posibil ca acesta din urmă să fi fost contaminat de cel românesc, pentru a ajunge la forma actuală.

  2. Exact întrebarea lui Dan Lungescu – pe mine m-a „deranjat” totdeauna maghiara „ház” (oficial din câte ştiu înrudit cu finlandeza „koti”), dar prea similară cu germana „Haus”. Nu se poate să fi fost înainte ceva uşor diferit, şi să se zică apoi „hai să pronunţăm de aci-ncolo ca germanii/românii”.

  3. Sigur acele schimbări p->f și k->h inițial au avut loc înainte ca maghiarii să vină în Panonia. Ca dovadă nu trebuie să ne uităm mai departe de lexicul slavon sau turcic din vremea stepei. Pálinka, péntek, puszta, kar, kék, etc. Deci cu mult înainte să afle de germanici sau de latini.

  4. Am înţeles, interesant. Dar ceea ce întrebam (şi poate şi Dan la fel) era că poate că tranformarea p->f a avut loc deja, dar cuvântul maghiar tot era ceva mai îndepărtat de „fiu”. Şi ultima modificare s-ar putea să fi întâmplat sub influenţa limbii române? şi similar în cazul koti -> h… (?) -> ház ?

    Ar fi interesant de aflat dacă există astfel de fenomen documentat între alte limbi vecine.

Comentariile nu sunt permise.