Jurnal de explorator: Brașov


DSC01999
După ce a citit cartea Die Stadt im Osten (
Corona, în ediția românească) a scriitorului sas Adolf Meschendörfer, tânărul arheolog-în-devenire și aventurier de meserie Ion Petreuș pornește cu curaj pentru prima dată în vechea cetate a sașilor. Acolo va găsi o lume nostalgică ce privește deopotrivă spre trecut și viitor.

Spune înțelepciunea strămoșească a aventurierilor că „cel mai bun pretext pentru a merge undeva e că nu ai mai fost acolo până acum”. Cu acest gând mă aflam și eu în seara de vineri, 6 mai, în drum spre Brașov. Din tren mai puteam vedea din când în când case săsești, cu porți înalte, făcute parcă să ascundă lumea misterioasă a celor ce le-au construit.
Fascinantul uncharted territory pe care îl cunoșteam numai din Die Stadt im Osten a lui Adolf Meschendörfer, descris cum arăta el acum cu peste un secol în urmă, mă aștepta impunător în întunericul străpuns de luminile unui oraș modern, cu blocuri înalte și automobile zgomotoase.

DSC01486

        Primit acasă la un vechi tovarăș într-ale explorării, am fost inițiat de către simpaticii lui părinți în istoria și geografia locală. Așa că sâmbătă dimineață porneam în aventură înspre vechea cetate săsească, înarmat cu o hartă, o busolă (mai mult de decor, în jeb – că dară ce explorator îi acela fără busolă?) și un aparat foto.

        Dar desigur că Zeus este simpatic, așa că brusc s-a pornit ploaia la vreo 5 minute după ce am ieșit. Nu-i bai! Iese mai fain așa! Și cum am continuat, simțeam cum pătrund încet simultan în trecut și prezent – clădiri vechi cu magazine noi mă primeau înăuntrul zidurilor cetății. Iar după umbrelele de pe terase care afișau cu mândrie cele trei nume ale orașului Brașov, Kronstadt, Brassó,  se înălța vechea primărie și în spate, puțin ascunsă, Biserica Neagră. În sfârșit ne întâlnim, bijuterie și mândrie a sașilor! Era prima dată când o vedeam.

DSC01465

DSC02408cropped

        Iar de acum încolo diferențele stratigrafice deveneau tot mai confuze. Liceul Honterus era tot acolo, poate cu alte culori decât acum un secol. Iar Honterus însuși arăta spre cer, cu figura sa serioasă. După încercări eșuate de a face poze (de cum am scos aparatul, ploaia fix atunci a dat mai tare), am decis să mă bag și eu între turiști și să văd interiorul Bisericii Negre. Ce bucurie să aud atâta germană, deși nu știu câtă era săsească și câți erau numai turiști… În ciuda îmbulzelii, am reușit să uit de prezent, să mă las cuprins de farmecul trecutului, să-i văd fantomatic pe cei ce au găsit aici timp de atâtea secole liniște sufletească, o identitate aparte și un rost în mica lor lume…

        După ce am ieșit, din nou în prezent, am pornit direct înspre cetățuia de pe deal înfulecând o plăcintă, iar ploaia s-a mai domolit (cu siguranță datorită plăcintei). Acolo sus am stat și am privit spre partea „nouă” și apoi spre partea veche a acestui fabulos Oraș din Răsărit. După ce citisem cartea lui Adolf Meschendörfer, acum mă simțeam ca  un fan Harry Potter ajuns la Hogwarts.

        Un grafitti ascuns de tufișuri spunea Die Ewigkeit dauert nicht lange (eternitatea nu durează mult)… adâncindu-mă în contemplație, admiram cu plăcerea tristă a arheologului o lume veche suprapusă stratigrafic de una nouă…

Cât de Lungă e strada Lungă?

 

        Am continuat explorarea zidurilor și a turnurilor cuprins de această fascinație, trecând prin poarta Ecaterinei, pe unde au trecut atâtea alte generații de drumeți aventurieri înaintea mea. Ziua mi-am terminat-o pe Strada Lungă. Provocat de încăpățânarea “exploratorească”, am mers până în capăt să văd cât de lungă poate fi. După ce am trecut pe lângă casele vechi de 200-300 de ani, unele încă însemnate cu plăcuțele vechii firme de asigurări, Transsylvania 1868, am ajuns la Biserica Bartolomeu. Acolo, soarele se pregătea de culcare și își arunca ultimele raze printre copaci și pietre de mormânt. În minte îmi răsunau versurile personajului principal din Die Stadt im Osten:

        Alminteri curge-aicea timpul, altminteri susură fîntîna.

        Încă de mic copil băiatul întinde veșniciei mîna.

        Osul străbun adînc zidit în cripta lui îngrașă vatra,

        Încet bat ceasurile-n turnuri, înceată se fărîmă piatra.

        E veștejită mîna-aceea ce stema a-mplîntat-o-n zid.

        Popoare au venit, s-au dus, numele lor e-n veci pierit.

        Țăranul ară peste morți, ei îi cunosc și chinul,

        Din ei își scoate grîul bun, din ei își stoarce vinul…

Junii Brașovului, azi și acum 100 de ani

DSC01738

        8 mai. În această zi, în 1877, se năștea aici scriitorul sas Adolf Meschendörfer, cel ce mi-a făcut cunoștință pentru prima dată cu Brașovul. Tot de la el aflasem și ce făceau românii brașoveni în săptămâna de după Paște:

        Jos se întinde cartierul românesc. Un alai șerpuiește pe ulițele în pantă și urcă spre mine o muzică ciudată.

        Azi la români e sărbătoarea primăverii.

        Cînd eram copil, nu lipseam niciodată de la defilarea acestui cortegiu. Eu și mii de alți oameni așteptam prilejul cu o mică teamă ce ne furnica în piept: dar dacă vechea credință se adeverea totuși măcar o singură dată?! Dacă reușeau călăreții români să pătrundă în centrul orașului și să înconjoare de trei ori vechea primărie a sașilor, atunci orașul era al lor!

DSC01999.JPG

        Vechi obicei cu origini pierdute în negura trecutului, sărbătoarea Junilor era marele prilej al românimii de a-și arăta prezența în fața locuitorilor sași și maghiari. Dintr-un ritual complex ce dura mai mult de o săptămână, acum s-a mai păstrat foarte puțin. Parada călare a feciorilor și a celorlalte grupuri de bărbați, fie asociați în funcție de zonele în care locuiau, fie după bresle, era evenimentul ce atrăgea cea mai multă atenție. Uite că anul acesta a picat pe 8 mai.

Pe când junii aveau pistoale

 

M-am trezit devreme și am pornit pe jos înspre tradiționalul cartier bulgaro-românesc, Șcheii. Era plin de oameni așteptând cu nerăbdare să îi vadă pe călăreți. Întâmpinat cu „niiiii-haha”-uri fioroase i-am găsit pe Junii Tineri, mândri pe caii lor –  masive tancuri medievale. Tricolorul era afișat peste tot, pe fiecare piept, pălărie sau ciucure din șa. Iar după ce au început să meargă înspre vechea cetate – întocmai cum se temuseră sașii – alaiul parcă era infinit. Nu mi-a rămas decât să fac poze non-stop, multe având drept subiect principal chelia vreunui domn care se băgase în față să facă și el o poză.

DSC01981cropped

        Descătușați și amețiți de țuica lor de prune, tinerii își plesnesc gîrbaciurile peste armăsarii ce nechează și se ridică în două picioare, iar flăcăii își descarcă neîncetat în aer pistoalele ruginite.

        Eu asistam la o variantă mai domesticită decât acum un secol. Lipseau pistoalele, din cauza cărora se întâmplaseră destule accidente. Din câte știam eu, pe vremuri se obișnuia chiar și să se tragă înspre zidurile cetății. Totuși, nu lipsea o anumită senzație de teamă combinată cu adrenalină. Uneori caii veneau înspăimântător de aproape. Călăreții lor păreau rupți din altă epocă.

DSC01869

        Femeile nu vor nici ele să rămână mai prejos. Deși a trecut iarna, apar în blănurile lor scumpe, cîte patru așezate într-o căruță deschisă, purtînd cîte patru haine diferite de atlaz și brocat, cu părul învelit în văluri fine și avînd la gît cîte o povară de șnururi pe care stau înșiruite monezi de aur bătute de toți împărații habsburgici.

Ei bine, aceste „june” au lipsit, spre dezamăgirea mea.

Junele maghiaromân

DSC02150

        Urmărind alaiul prin oraș, prin ploaia nehotărâtă, am ajuns după un lung drum anevoios la Pietrele lui Solomon, unde junii joacă hora și își arată îndemânarea în aruncarea și prinderea buzduganului, ceva mai mic decât mi-l imaginasem…poate că am văzut prea multe statui cu Mihai Viteazu. Observam amuzat cum brâul tricolor al unui june, decolorat de timp, părea să aibă culorile roșu, alb și verde. L-am și poreclit, în minte, „junele maghiaromân”. După două beri și un kürtős kalács, am decis că mi-a ajuns să ascult trei piese de la trei scene în același timp și am pornit singur înapoi pe străduțele Șcheilor.

DSC02072

        În Piața Sfatului am ascultat muzică tradițională și am admirat costume românești, maghiare și săsești (și grecești, bonus pentru mine, pasionat de antichitatea elenă). De ploaie nici că mi-a păsat. Vedeam adunate laolaltă popoarele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de micul meu colț de lume.

SFÂRȘIT

 

Anunțuri

3 gânduri despre “Jurnal de explorator: Brașov

  1. Singurul lucru care imi lasa un gust acru in gura este etalarea asta excesiva a tricolorului romanesc la aceste manifestari. Sa nu fiu inteles gresit. Nu am nimic cu el, insa stiind faptul ca steagurile maghiare si secuiesti sunt vanate in Romania de astazi de catre autoritati si de catre un anume Dan Tanasa, care da rand pe rand in judeacata acele sate din Secuime, care au pus pe primarie, pe langa steagul romanesc, si pe cel secuiesc, si tribunalul „nepartinitor” roman, ii condamna de fiecare data pe primarii si consiliile judetene in cauza, si ii forteaza sa scoata steagurile secuiesti. Sa te bati pe piept cu steagul tau, si sa il falfai peste tot, dar in acelasi timp sa interzici altora sa il foloseasca pe al lor este o ticalosie de nedescris.
    La fel, cum scrie in articol, cu mai mult de o suta de ani, in timpul „dominatiei maghiare” junii romani mergeau cu caii, avand pistoale adevarate, functionale, si mai si trageau cu ele, insa astazi politia si autoritatile romane viziteaza programele maghiare care prezinta unele evenimente istorice din trecut (de exemplu luptele din 1848-49), si confisca armele de jucarie folosite de actori. Sau cel mai dezgustator exemplu a fost chiar de 10 martie anul curent, cand politia romana a consfiscat prajinile steagurilor acelora care mergeau pentru a lua parte la comemorarea martirilor secui de la Targu Mures, sub pretextul ca le-ar putea folosi ca arme contra romanilor. Pe cand sub „dominatia maghiara” romanii umblau pe cai in Brasov, tragand cu pistoalele!
    Vazand toate acestea, ma intreb, care perioada a fost mai democratica, in care a fost mai mult respect pentru celelalte nationalitati: in Romania de astazi sau in Monarhia Austro-Ungara de acum mai mult de 100 de ani?

    • Normal, confiscarea prajinilor steagurilor au fost mai mult un pretext pentru a-i impiedica pe maghiarii stransi la Targu Mures ca sa isi foloseasca steagurile… Dar totodata au adus pretextul ca capatului ascutit al lor poeta fi folosit ca o lance…

Comentariile nu sunt permise.