Juristu’ blogului: Cazul Mikó: dreptatea și teoria relativității


justitie

Acum doi ani și un pic am scris articolul meu debut pe MaghiaRomânia despre cazul controversat al retrocedării (clădirii) Colegiului Székely Mikó din Sfântu Gheorghe/Sepsiszentgyörgy. În urma hotărârii primei instanțe (Judecătoria Buzău), cei trei membri ai comisiei de retrocedare au fost condamnați la trei ani de închisoare (Silviu CLIM – suspendat; MARKÓ Attila și MAROSÁN Tamás – cu executare), clădirea urmând să fie renaționalizată, iar chiria plătită de mun. Sfântu Gheorghe către Eparhia Reformată, confiscată.

Analizând acea hotărâre judecătorească, mi-am propus să răspund la următoarea întrebare:

Având în vedere nuanțele dosarului 13020, putea judecătorul să-i condamne pe membrii comisiei și să dispună trecerea imobilului în patrimoniul statului, în afară de orice îndoială? [i]

Atunci am ajuns la următoarea concluzie: aș spune că NU… (citește argumentarea AICI), dar am zis că aștept soluția Curții de Apel Ploiești cu privire la apelul declarat de inculpați.

Iată că, după 2 ani de așteptare, pe 26 noiembrie 2014, Curtea a tranșat definitiv și irevocabil cazul Mikó, în felul următor:

– a menținut condamnarea, dar a suspendat pedeapsa de închisoare și pentru MARKÓ, și pentru MAROSÁN (termen de încercare: 5 ani)[ii]

– a înlăturat confiscarea chiriilor primite de Eparhia Reformată, în valoare de peste 1 milion de lei;

– a menținut restul dispozițiilor primei sentințe și astfel clădirea Colegiului Mikó a reintrat în patrimoniul statului.

Bineînțeles că toată „lumea ungurească” a fost revoltată și a strigat “nedreptate!”. Nu neg că și eu am fost surprins de confirmarea condamnării, dar am preferat să aștept motivarea deciziei înainte să o comentez. În orice caz, reducerea pedepsei este o evidență pozitivă, cam ignorată de presa maghiară, care tinde să „demonizeze” judecătorii. Aici trebuie subliniat că Eparhia a fost considerată de bună-credință, motiv pentru care confiscarea chiriilor a fost înlăturată, iar executarea pedepsei de închisoare a fost suspendată (adică atenuată) fiindcă toate apelurile au fost declarate în favoarea inculpaților (p. 63 ) și pentru că sancțiunile trebuie să fie egale pentru toți cei trei membri ai comisiei, având în vedere că „au avut același statut și aceleași atribuții” (p. 64). [iii]

Repet perspectiva corectă a analizei: pentru că vorbim despre un dosar penal și nu un dosar civil, ar trebui răspuns mai degrabă la întrebarea: „Membrii comisiei au propus restituirea clădirii într-un mod legal sau abuziv?” și mai puțin la întrebarea: „Cine este proprietarul just al clădirii?”, fără a nega totuși importanța acestui aspect din urmă.

Deși instanța de apel nu mai contestă în mod direct competența comisiei, așa cum făcea prima instanță, invocă totuși aceeași vină procedurală: comisia nu ar fi respectat art. 3 alin. (2) din O.U.G. 83/1999: „Notele de constatare se vor întocmi numai după obţinerea confirmării primite de la Departamentul pentru Administraţie Publică Locală.

De fapt, comisia a primit o adresă din partea Ministerului Administrației Publice (MAP) care a confirmat situația juridică a imobilului, dar, în același timp, ministerul a recomandat înaintarea dosarului spre soluționare către o altă comisie, în baza Legii nr. 10/2001.

Cum „comisia Markó” era clar competentă în cazul Mikó (înzestrată printr-o hotărâre de guvern, competență confirmată de însăși instanța din Ploiești), consider în continuare total nejustificat reproșul instanței că inculpații nu au ținut cont de recomandarea MAP – lipsită de orice fel de argumentare, de altfel. [iv]

Un aspect mult mai apăsător pentru comisie rezultă încă din mențiunea primei instanțe: „deși inculpații au precizat […] că în afara celor două documente (notă: o copie de extras de carte funciară – nevalabil, din 1990 – și copia cărții funciare – netradusă în limba română) […] au mai fost depuse și alte documente, […] nu se poate reține […] deoarece nu există nici un proces verbal […] și nici nota de constatare nu face referire la acestea.” (pag. 6).

Așa cum era de așteptat, instanța de apel și-a însușit această obiecție (p. 61): „inculpații au îndeplinit în mod defectuos și un alt act care intra în atribuțiile lor de serviciu, respectiv au stabilit fostul proprietar pe baza unor acte nevalabile.”. Declarația inculpaților cum că ar fi existat și alte acte doveditoare care au fost înapoiate solicitantului, nu a putut fi susținută de dovezi. De fapt, această gravă omisiune a comisiei a permis ambelor instanțe să-și bazeze sentințele de condamnare pe un dosar de restituire prezumat a fi incomplet. Altfel spus, cei trei au fost condamnați nu pentru că ar fi restituit clădirea unei persoane neîndreptățite, ci pentru că restituirea a fost dispusă pe baza unei documentații incomplete.
Mai mult, instanța susține că actele depuse indicau un alt proprietar (colegiul și nu biserica), când, de fapt, reiese foarte clar chiar din titlul și conținutul Decretului nr.176 din 1948 că naționalizarea se referă la bunuri (nu la instituții de învățământ în sine) și că, în tabelul-anexă, după denumirea școlilor nu poate să apară altceva decât proprietarul imobilului: Liceul reformat băieți din Sf. Gheorghe al bis. ref.
Cu alte cuvinte, Biserica Reformată era atât proprietarul clădirii, cât și susținătorul școlii, în momentul naționalizării.

Pe plan procesual, există și o încheiere a primei instanțe penale, prin care chestiunea prealabilă (a dreptului de proprietate) a fost considerată ca soluționată în favoarea Eparhiei Reformate,, pe motivul că “și considerentele fac parte integrantă dintr-o sentință civilă”.
Or, în partea de considerente a Deciziei Curții de Apel (C.A.) Brașov (pag. 4) citim: “calitate procesuală care este justificată de calitatea de fost proprietar al imobilului și nu de subdobânditor al acestuia.”.[v]

„Răzgândirea” primei instanțe de la Buzău și reconsiderarea chestiunii dreptului de proprietate este vădit nelegală și nefondată, pentru că orice revenire asupra unor chestiuni tranșate deja printr-o încheiere pot avea loc abia după punerea lor în discuție contradictorie, ceea ce nu s-a întâmplat – astfel judecătorul a încălcat art. 344 Cod proc. pen. Oricum, argumentarea de combatere a încheierii este complet eronată – vezi de ce AICI. [vi]

Surprinzător, Curtea de Apel a apreciat că stabilirea titularului dreptului de proprietate nu are nicio relevanță cu privire la faptele săvârșite de inculpați, care sunt anterioare acesteia (dreptul de proprietate fiind stabilit ca urmare directă a analizei dosarului), astfel că nu poate constitui o chestiune prealabilă și toate susținerile cu privire la acest aspect sunt nefondate. Pe deasupra, Curtea susține că niciuna dintre cauzele invocate de apelanți nu a avut ca obiect stabilirea dreptului de proprietate (p. 66) – apreciere corectă teoretic, dar contrară doctrinei care socotește calitatea procesuală de fost proprietar de relevanță egală – și că stabilirea titularului dreptului de proprietate revine instanței civile de judecată sau instituțiilor prevăzute de lege și nu instanței penale. (p. 67) Altfel spus, Curtea spune că nu își bagă nasul în latura civilă a procesului.
Practic, C.A. Ploiești a desconsiderat atât încheierea Judecătoriei Buzău,cât și prima hotărâre judecătorească, în materia dreptului de proprietate. [vii]; Totuși, consider că Jud. Buzău nu mai avea voie să se pronunțe asupra calității Eparhiei de fost proprietar al imobilului, această chestiune bucurându-se de autoritatea lucrului judecat, conferită de decizia definitivă a Curții de Apel Brașov. Din acest considerent, dar și pentru încălcarea principiului contradictorialității, consider că C.A. Ploiești trebuia să caseze hotărârea Judecătoriei.

Similar primei instanțe, Curtea a mai reținut, ca element constitutiv al infracțiunii, că s-ar fi produs o pagubă de 1,3 mil. eurocare se regăsește în patrimoniul din care a ieșit bunul, respectiv cel al statului” (p. 62), dar despre ce fel de prejudiciu al statului vorbim în condițiile în care clădirea Colegiului Mikó nu a fost niciodată proprietatea justă a statului, fiind preluată abuziv în perioada comunistă? Mai mult, instanța de apel a nesocotit faptul că mun. Sfântu Gheorghe a renunțat la dreptul său de a solicita posesia clădirii și a acționat în favoarea inculpaților, apelând hotărârea primei instanțe.

În fine, dacă acceptăm că imobilul Colegiului Mikó a fost retrocedat fostului proprietar just, așa cum identitatea acestuia rezultă clar din Decretul de naționalizare și Decizia civilă definitivă a C.A. Brașov, pe ce motiv a putut menține totuși instanța penală de la Ploiești condamnarea membrilor comisiei, respectiv „renaționalizarea” clădirii?

Răspunsul pare ferm și simplu: restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (p. 67) care infracțiune constă în vicierea procedurii de restituire (întocmirea notei de constatare în baza unor acte nevalabile și un dosar incomplet) – un argument care nu a putut fi combătut de inculpați. Astfel, statul român (prin mun. Sfântu Gheorghe) rămâne deocamdată singurul posibil titular, chiar dacă în baza unor decrete abuzive comuniste, clădirea așteptând să fie restituită titularului de drept.

În acest sens, citez poate cel mai important paragraf din decizie: „Evident că, dacă există o anumită persoană sau o comunitate (inclusiv Eparhia Reformată din Ardeal sau municipiul Sfântu Gheorghe) care pretinde că a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din strada Școlii, nr. 1, sau că este succesorul unui astfel de titular, imobilul poate fi restituit acelei persoane sau comunități, dacă face dovada susținerilor sale, dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale și dacă se parcurge procedura prevăzută de lege.”

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu a sancționat decât modul defectuos în care s-a efectuat analiza documentației în comisie, fapt ce nu a putut fi combătut prin dovezi contrare, iar instanța a și lăsat poarta deschisă pentru o retrocedare corectă, renaționalizarea clădirii nefiind una definitivă, „în vecii vecilor”.

Pe de altă parte, consider că atât caracterul penal al faptelor rămâne o discuție deschisă atâta timp cât prejudiciul nu poate fi cu adevărat dovedit, iar proprietarul just a fost corect stabilit, în esență. O altă întrebare la care nu am găsit răspunsul: de ce nu a casat C.A. Ploiești hotărârea Judecătoriei Buzău, având în vedere că aceasta din urmă a ignorat și a răsturnat o încheiere valabilă proprie, cu încălcarea procedurii penale? [viii]

În fine, având în vedere aceste dubii și întrebări, corectitudinea și legalitatea deciziei definitive rămâne foarte discutabilă, așa că îmi permit să mențin concluzia la care am ajuns în urmă cu doi ani: instanța nu i-ar fi putut condamna pe membrii comisiei decât dacă orice îndoială ar fi fost înlăturată, iar procedura penală ar fi fost respectată cu desăvârșire – condiții neîndeplinite nici de prima instanță, nici de instanța de apel.

Note de subsol: 

[i] Principiul in dubio pro reo (engl. beyond reasonable doubt) presupune înlăturarea oricărei îndoieli înaintea pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare. Ce-i drept, principiul se regăsește mai degrabă în sistemul juridic common-law, și mai puțin în sistemul de drept romano-germanic la care se raliază dreptul român. Totuși, este invocat de practicieni în procesele penale din România.

[ii] În prima instanță, numai Silviu Clim a beneficiat de suspendare, dar instanța de apel a dispus-o cu privire la toți trei inculpați)

[iii] Toate trimiterile în paranteze care indică anumite pagini se referă la paginile din decizia definitivă și irevocabilă a C.A. Ploiești.

[iv]Mai mult, tocmai art. 8 alin. 3 din legea 10/2001 spune clar: Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale preluate de stat este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată.”

[v]“Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi (s.n.) între reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă)” – a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Buc., 2008, p. 105. – Per a contrario, din moment ce s-a stabilit printr-o sentinţă rămasă irevocabilă că Eparhia Reformată a Ardealului are calitatea procesuală activă de a solicita retrocedarea imobilului în discuţie, înseamnă că este titularul dreptului de proprietate, deoarece conform definiţiei, doar titularul dreptului de proprietate poate avea calitate procesuală activă. Sursa: https://maghiaromania.wordpress.com/2012/09/20/cazul_szekely_miko_updatat/#comment-9285

[vi]De fapt, judecătorul care a format primul complet de judecată a admis chestiunea prealabilă și un alt judecător, care a format a doilea complet, a fost cel care a respins-o, nu unul și același judecător. (vezi argumentarea completă AICI)

[vii]Partea interesantă este că inculpatul Silviu Clim a solicitat tocmai această ignorare a chestiunii dreptului de proprietate, în motivarea apelului său – v. p. 24 din decizia finalăAICI)

[viii]Inculpații mai invocă o duzină de alte motive de casare a hotărârii primei instanțe (pp. 40-45) care țin de procedura penală (administrarea probelor, motivarea hotărârii, principiul nemijlocirii, oralității și oficialității, etc.). Instanța de apel, într-un mod total arbitrar, nu a răspuns deloc acestor motive, cu o singură excepție: principiul nemijlocirii care a fost socotit ca respectat (p. 65).

Anunțuri