Piticul cu Clopoțel


Mihaela se îndrăgostise de Barni. Dar familia lui o speria: avea altă bucătărie, altă religie şi împodobea bradul cu bomboane imposibil de mâncat :).Colac peste pupăză: ea era vorbăreaţă, dar ai lui de-abia o rupeau pe româneşte. Credea că nu mai au niciun viitor împreună. Dar Dumnezeu a crezut altceva. Și așa a apărut un… pitic.
piticul cu clopotel

Am ajuns pentru prima oară în casa viitorilor mei socri înainte de Crăciunul anului 1985. Nu eram încă foarte sigură dacă vreau să devin nevasta băiatului vesel, cu ochi albaştri, cu care hoinăream prin oraş ore întregi. Mă lua de mână şi mi-o băga în buzunarul hainei lui, apoi îşi potrivea pasul după al meu şi străbăteam aşa străzile întunecate ale unui Bucureşti mizer şi înfometat: Bucureştiul studenţiei noastre.

Primul duş rece de surprinzătoare realitate, când am ajuns în casa lor, a fost că membrii acestei familii nu vorbeau între ei româneşte! Eu am trăit într-o zonă unilingvă, nu am meditat niciodată la ce acopereau, de fapt, sloganurile versificate pe care le recitam şi le cântam prin montajele literare de la Cântarea României: „cu maghiari, germani şi alte naționalități”, „demni, în pace să trăim…”. În câteva ore mi-am dat seama că nu înţeleg nimic şi că nu pot participa la nicio discuţie. Când s-a adunat familia lărgită, a fost şi mai grav: unii ştiau româneşte doar strictul necesar, vorbeau cu accent bizar şi alcătuiau fraze caraghioase!

Eu sunt vorbăreaţă, povestesc cu haz, am putere de convingere prin cuvinte… M-am simţit redusă la tăcere, anihilată! Cum să intru de bună voie într-o lume cu care nu pot comunica? Şi ce altfel de subiecte abordează ei! Îmi venea să plec la gară, să mă urc în trenul de noapte şi să mă trezesc acasă, la 400 de kilometri de lumea asta cu care nu puteam sta de vorbă.

Dar între ei era cel cu care aveam să-mi îndeplinesc rolul de om pe acest pământ, rolul de femeie şi de mamă: băiatul de care eram îndrăgostită! Şi mi-a venit în minte o scenă petrecută cu vreo două luni înainte de Crăciun, în parcul facultăţii de drept. Mă îmbrăcasem peste haine cu halatul alb de student la medicină veterinară al lui Barni şi îl trăgeam de limbă cu talentul meu de etnograf în devenire: Care a fost prima poezie pe care a învăţat-o? Prima carte pe care a citit-o? La ce biserică umblă? Cum îi cheamă pe membrii familiei? Ce îi găteşte maică-sa? Cine sunt bunicii lui şi cum e la ei?

Cu fiecare întrebare băiatul atât de fermecător pe care îl cunoşteam de câteva luni se situa tot mai departe de visele mele. Şi în concluzie am spus: „Noi nu putem rămâne împreună!” „De ce?” – a întrebat sincer nedumerit. Ce să-i fi zis? Cum aş fi putut rezuma faptul că suntem două lumi diferite, eu nu mă regăsesc deloc în preocupările lui, iar el nu face parte din planurile mele? Am enunţat faptul cel mai grav, încercând să preiau o parte a neputinţei asupra mea. „Nu putem rămâne împreună, fiindcă eu nu ştiu ungureşte…” Am aşteptat cu capul în jos răspunsul pe care, poate, eu cu firea mea autocrată, l-aş fi dat imediat cam aşa: „…lasă, că înveţi; …păi, da, să înveţi; …ar fi cazul să te străduieşti să înveţi…” Nu aşa a sunat răspunsul lui! În clipa când a vorbit, am ştiut că el e soţul pe care Dumnezeu mi l-a trimis, căci Barni a spus aşa:

„Nu-i nimic, ştiu eu româneşte!”

967916_10204401257244839_1181626668_n
Mihaela și Barni, în anii 80

***

În casa de pe Somostető (Platoul Cornești, Târgu Mureș -n.red.), unde am ajuns cu o zi înainte de Crăciun, bradul era deja împodobit. Acasă, la ai mei, am avut brad doar de câteva ori, în copilărie. Această tradiţie, cu „pomul de iarnă”, la noi n-a „prins”. Am crescut într-o familie tradiţională din Câmpia Română. Sărbătorile casei erau cele din calendarul ortodox şi zilele noastre de naştere. Împodobirea bradului ţinea cumva mai mult de lumea extrafamilială, de „luna cadourilor” şi de Anul Nou. Atunci se organiza un carnaval la şcoală, venea Moş Gerilă şi de câteva ori a fost şi brad împodobit. Era deci un element ce ţinea de sărbătoarea comunitară, şcolară, stradală, dar nu de familie. Aşa era la noi!

Însă în familia lui Barni, bradul împodobit era nelipsit la Crăciun. Achiziţionarea lui, mărimea, preţul, locul amplasării erau puse în discuţie din timp. Sub brad, membrii familiei puneau cadouri. La noi, cadourile le primeam de Paşti, mai ales. Ca să nu alunec pe panta explicaţiilor despre originea şi simbolul bradului, vă spun că mie personal mi se pare şi azi un artificiu inutil, la care acum, că au crescut copiii, vom renunţa… În primul rând, fiindcă vreau ca 25 decembrie să rămână numai cu dimensiunea sa creştină.

Să mă întorc dar în faţa bradului din 1985, printre ale cărui ramuri bogate erau aninate globuri de toate mărimile şi formele. Acum 30 de ani nu erau trenduri la pomii de iarnă. În fiecare an, se agăţau în ei aceleaşi globuri. Erau şi bomboane de pom!!! Nu văzusem de foarte mulţi ani, în comerţul socialist nu mai existau, era un mister de unde le-au putut cumpăra. „Din Ungaria, probabil”, mi-am zis! Îmbrăcate în polei argintiu, cu arabescuri albe, peste o foiţă subţire, cu franjuri la cele două capete strânse pe bomboana alungită, bomboanele de pom mă atrăgeau irezistibil. Degeaba am aşteptat, nimeni nu m-a poftit să mănânc o bomboană, aşa că în minutul în care am avut ocazia să rămân singură cu pomul, am desfăcut rapid una din halatul ei poleit şi am îndesat-o în gură. Era tare, sticloasă, cu gust de nisip, imposibil de savurat; a devenit apoi lipicioasă şi interminabilă. Am mestecat la ea minute în şir, îmi curgeau balele de la gustul acela rânced. N-am avut încotro şi am înghiţit-o, jenându-mă să întreb ce caută pe pom aşa dulciuri greţoase, şi îmi era ciudă că Barni nu observa că sufăr.

Ciudată familie! Mănâncă la masa sărbătorească o supă limpede şi dulce, care la noi se dă bolnavilor. Sarmalele sunt mari şi lipsite de culoare, fără suc de roşii. Prepară din porc tot felul de chestii afumate, cu nume impronunţabile, dar nu văd pe masă şorici. Nici ţuică fiartă! Nu-şi fac cruce, nu au icoane! Nu personajul moş Crăciun e aşteptat să aducă daruri în sac, ci un îngeraş, despre care habar n-am dacă are sac ori ba… Nu înţeleg ce vorbesc… Barni e un străin, asta e familia lui, nu am ce căuta între ei, vreau acasă, vreau acasă…

untitled (8)

Aşa vorbeam cu mine însămi când, de sub brad, a pornit să sune un clinchet de clopoţel şi a apărut ţopăind pe covor o jucărie veche, simpatică: un pitic cu barbă, care făcea paşi mărunţei cu galoşii lui de tablă, iar din mâneca zăbunului albastru îi ieşea un clopoţel care răspândea clinchetul acela vesel.

După câteva secunde de linişte, cu toate privirile întoarse spre pitic, ungurii din familia lui Barni s-au strâns în jurul meu, povestindu-mi, care cum se pricepea, despre piticul primit de el pe când avea trei ani, de la naşa lui, despre cum suna piticul din clopoţel, la fiecare Crăciun, de 20 de ani deja, despre ce minune de copil cu părul ca aurul a fost Barni, că a venit târziu şi mama lui l-a numit Barna iar vecina adventistă i-a spus că acest lucru înseamnă „copilul mângâierii”, despre primul câine al lui Barni, despre cât de slab a fost băiatul lor drag când a venit din armată…

A apărut apoi un album cu coperţi bleu, pe fiecare pagină cu pozele unui Barni ondulat şi dolofan, pe care şi azi regret că nu am avut cum să-l strâng la piept şi pe când era bebe… Şi încet, limbile noastre au început să se dezlege, să se amestece, am început să disting cuvinte, expresii, imagini identitare ale unei alte culturi.

***
Am rămas în familia din casa de pe drumul spre Somostető. Nu spun că a fost uşor! Ne despărţeau foarte multe lucruri. Dar ne unea dragostea pentru acelaşi om: copilul lor şi soţul meu! Apoi dragostea pentru aceiaşi prunci: copiii noştri şi nepoţii lor…

Aşa au trecut aproape 30 de ani. Piticul sună şi azi, la fiecare Crăciun, din clopoţelul cu clinchet gingaş. Se apropie vremea când o fată va rămâne în casa noastră în Seara Sfântă şi va gândi despre noi: ce familia ciudată, vorbesc în două limbi, mănâncă lucruri interesante de Crăciun… şi ce teme ciudate au de discutat… Mă bazez pe pitic: el se pricepe de minune să apropie oamenii în astfel de situaţii! O jucărie veche, pe care o întorci cu cheia şi vine spre tine împrăştiind clinchete prietenoase. Dar toate astea dragii mei, nu sunt decât micile şi marile minuni care vin spre noi de la Dumnezeu, prin cea mai uriaşă şi dulce povară pe care El a dat-o oamenilor: DRAGOSTEA!

10872628_10204401243004483_1444321746_n

***

…Dar să nu uit să vă dezleg misterul bomboanei înecăcioase, care mi-a umbrit începutul primei seri petrecute în casa socrilor mei: bomboane de pom, nu se mai găseau de un deceniu în România anilor ʼ80. Aşa că soacră-mea păstrase vreo 30 de bomboane vechi de ani de zile, râncede şi pietrificate deja, pe care le punea în pomul de Crăciun, an de an, ca o amintire poleită a vremurilor când copiii erau mici, casa nouă, iar viitorul încă o mare necunoscută! Nimeni nu s-a gândit că tânăra care le va veni în casă de Crăciun, nu ştie acest secret de familie!

Vezi mai multe fotografii din colecția Mihaelei, aici.

 

Anunțuri

8 gânduri despre “Piticul cu Clopoțel

  1. draga , draga Mihaela !am citit povestea Ta , frumoasa si advarata, dar altceva vreau sa-ti spun: Am ramas foarte uimita, vazand acel pitic… eu am una identica, care in fiecare an clopoteste sub bradul meu si am crezut ca altul nu mai exista…. Il am din 1968, cand am ,,primit,, prima locuinta si prima mea fiica implinea un an in 2 ianuarie… de craciun am gasit acel pitic, si pretul ii stiu 🙂 costa 49 de lei…..In fiecare an el era sub brad si cand se auzea sunetul clopotelului, intrau copii (inre-timp am mai nascut inca doua fete) stiind ca ingerasul , care le-a adus cadouri l-a pornit sa clopoteasca…Acum stau singura, dar in fiecare an imi fac un brad la fel ca in acei ani, pun piticul sub brad , si inca multa vreme nepoatele se uitau cu acelas respect la pitic , ca si mamele lor pe vremuri…De acum ele sunt mari dar eu exact acum o jumatate de ora am scos piticuldin cutia lui si l-am pus sub bradul impodobit sa scuture clopotelul…. dupa care m-am asezat la calculator, si cu mare mirare am vazut ,,fratele piticului meu pe postarea lui Szeverke…Iti doresc CRACIUN FERICIT la fel celor din FAMILIA ta ! (din pacate azi multi nu mai stiu ce este o FAMILIE )cu drag olga rettegi

  2. Excelentă tema aleasă cu ocazia sărbătorilor! Mă refer la faptul că, maghiarii deseori numesc Crăciunul ca fiind ”sărbătoarea dragostei”.

  3. O poveste normala fara iz politic si fara UDMR. Asa este viata si e frumoasa ! Felicitari doamna si La multi ani alaturi de dragostea dvs !

  4. mananca altfel? gatesc altfel? vorbesc altfel? hai sa fim seriosi coana. nascut crescut si emigrat din ardeal, din tinutul secuiesc! cui vinzi to gogosi lacrimogene! cei mai buni amici ai mei, si amice sunt unguri, imparatsim aceeasi bucatarie, retete si tot tacamul, nu de ieri de azi. sunt cel mai bun amic al lor pana cand incep sa cante piros feher zold, atunci vad negru si uit de ei, dar pana la istoria ta gen dumas!!! du-te fat si te plimba!!!

  5. Joaca cu natura, NU este buna! Sunt multime de exemple, la indemana tuturor: Stiti a altui un pom? De nu intrebati. Natura NU SE JOACA, veti vedea ca, numai anumite specii se pot prinde! In rest amagire si regrete tarzii. Dragostea se transforma in ratiune, respect si adevar!

    • Da domnule Dusescu. Aveti dreptate insa adesea exemplele mici creaza natura. Nu evorba ca de copaci nu vedem padurea… E bine sa avem totusi incredere in oameni. Eu am cunoscut multe familii mixte intre romani si unguri in zona Vaii Jiului. Am trait in tinerete 7 ani in aceasta zona..

  6. La mine,situatia-i…invers!Adica,sotia mea ii maghiara iar eu roman get-beget!Dupa 40 de ani de casnicie,cu bune,cu rele dar mai ales cu o familie frumoasa,pot spune ca,din punct de vedere etnic nu au fost si nu sunt probleme.Eu vorbesc putin maghiara iar soacra mea a invatat romaneste cu mult mai bine decat am invatat eu maghiara!De fapt,cred ca si Adam era roman iar Eva era maghiara! (sunt multe Eva intre maghiare!)..La Multi Ani si Sarbatori Fericit la toti romanii,indiferent de etnie!

Comentariile nu sunt permise.