Îngerul prostuț


La români venea, oficial, Moș Gerilă. Neoficial, Moș Crăciun. Acasă la maghiari, în locul oficialului Télapó soseau micul Iisus și Îngerașul. Ce te făceai însă când copiii erau prea mici ca să le explici ce treabă are Gerilă cu Moș Crăciun/Îngerașul și prea nerăbdători pentru a aștepta, liniștiți, cadourile? Cum a făcut față acestei situații colega Ilona ­Ibolya André v-o spune ea însăși, mai jos, într-o poveste adevărată plină de umor.
unnamed (6)

Notă:  Télapó este atât echivalentul lui Moș Crăciun, cât și al lui Moș Gerilă din română. Povestirea a fost scrisă original în maghiară și tradusă de colegul  Szilágyi Robert. Vă oferim atât originalul, cât și  traducerea sa.

Valamikor az idők elején, amikor még csak két gyermekem volt, és még azt hittem, hogy ez az idők végezetéig így is marad, amikor még nem jegyre adták a kenyeret, csak a cukrot és az egyéb alapélelmiszereket adták adagra, de azt már megszoktuk, mert fiatalok voltunk és tele reménnyel, szóval, valamikor nagyon régen nagy lelkesedéssel készülődtünk a karácsonyra. A gyerekek a legideálisabb korban voltak: a nagyfiam pár hónap múlva töltötte a hatot, és a lányom már éppen betöltötte a négy évet.

Pe la începutul vremurilor în care aveam doar doi copii şi eram convinsă că această stare va rămâne aşa cât îi lumea, pe când zahărul şi alte alimente de bază se dădeau pe cartelă, dar pâinea încă nu, şi nouă nu ne păsa de nimic, fiindcă eram încă tineri şi plini de speranţă – deci cândva, foarte demult –, ne pregăteam, cu mare ardoare, de Crăciun. Copiii aveau cele mai potrivite vârste: fiul cel mare urma să facă şase ani în câteva luni, iar fata tocmai împlinise patru ani.

– Anya, mikor jön az angyal? – hangzott el mindegyre a kérdés.
– Úgy fél tizenegy után pár perccel – adtam meg hamiskásan mosolyogva a választ
– Ma? – ragyogott fel a kicsi.
– Ne viccelj, na! – szontyolodott el a nagy.
– Azt mondd meg, hányat kell még aludni addig?
Az ujjaikon számolgattuk, hogy: még tízet, még nyolcat, még hatot.
– De csak akkor, ha jók lesztek, csak úgy jön – vettem elő a szigorú szülői arcvonásokat.
– Gyorsan aludjatok el, hogy lássa az angyal, hogy milyen jók vagytok!|

– Mama, când vine îngeraşul? – mă întrebau întruna.
– Cam pe la unşpe jumate, aşa – le răspundeam eu, zâmbind şiret.
– Azi? – se lumina mezina
– Hai, nu glumi! – se posomora cel mare.
– Spune-­ne, cât trebuie să mai dormim până atunci?
Număram împreună pe degete: încă zece, încă opt, încă şase.
– Dar va veni doar dacă sunteţi cuminţi! – ziceam eu, etalându-­mi trăsăturile severe de părinte
– Culcaţi-­vă repede, să vadă îngeraşul ce cuminţi sunteţi

Ahogy fogyatkoztak a szükséges ujjacskák az alvások számának megjelölésére, úgy szaporodtak a kérdések.
– Anya, a napközibe is jön az angyal, vagy oda csak a Télapó jön?
– Az ajándékokat az angyal hozza, vagy a Télapó? És a karácsonyfát?
– És Jézuska is hoz ajándékot?
No, most légy okos, Domokos! Tessék szépen összeegyeztetni a hivatalos pártideológiát a vallási hagyományokkal úgy, hogy végre a gyermekeim tisztán lássák a karácsony misztériumát, és ne faggassanak újabb kérdésekkel.
– Az úgy van, hogy együtt hozzák – kezdtem bele a magyarázatba –, mert hát az angyalka kicsi és gyenge, ő nem bírná fel a karácsonyfát ide, a tízedik emeletre. Azt a Télapó hozza. Meg a többi nagyobb ajándékokat is. Bepakolja a szánjába, befogja a rénszarvasait, és huss, repülnek, mint a szélvész. Az angyalka meg ott repdes körülöttük, ő hozza a díszeket, ő díszíti fel a fát, rakja fel az angyalhajat, a gömböket, gyertyákat, csillagszórót, mindent. Segítenek egymásnak.
– Megnézhetjük őket?

Pe cum se împuţinau degetele necesare marcării nopţilor de dormit rămase, aşa se înmulţeau şi întrebările.
– Mama, îngeraşul vine şi la creşă, sau acolo doar Moş Gerilă?
– Cadourile le aduce îngeraşul, sau Moş Gerilă? Şi pomul de Crăciun cine îl aduce?
–Şi Iisus aduce cadouri?
No, acu’ să fii isteaţă! Potriveşte tu frumos ideologia oficială de partid cu tradiţiile religioase, în aşa fel încât să le clarifici în sfârşit copiilor taina Crăciunului, în aşa fel încât să nu te mai tot descoasă cu alte întrebări.
– Păi, vedeţi, adevărul e că vin toţi, împreună – am început eu cu explicaţiile – căci îngeraşul e mic şi firav, nu s-­ar descurca singur cu bradul până aici, la etajul zece. Bradul îl aduce Moşul. La fel şi restul cadourilor mari. Le încarcă în sanie, înhamă renii, şi zbârrr, zboară ca vijelia. Iar îngeraşul zboară pe lângă ei. El aduce ornamentele, el împodobeşte bradul, pune ghirlanda, globurile, lumânările, artificiile, tot. Se ajută unul pe altul.
– Putem să îi vedem?

 – Nem lehet – ráztam komolyan tagadólag a fejemet –, nem szeretik, ha a gyerekek figyelik őket. Megsértődnek, és elrepülnek. Még jó, ha otthagyják a fát, a díszeket, az ajándékot, hogy bár a szülők fel tudják díszíteni a karácsonyfát.
– Miért sértődnek meg?
– Nem tudom. Ilyen a szokásuk. Nem szeretik, ha a gyermekek látják őket
– De hogy tudnak mindenkihez elmenni? Hogy senkit se felejtsenek el? – bújt elő a szorongás a nagyfiamból.
– Te tudsz­e olyan gyorsan szaladni, mint egy autó? És mint egy rakéta? Hát az angyalkák is ilyen gyorsak, hogy csak egy villanás, egy csendülés­bondulás, és már ott is a fa feldíszítve, alatta az ajándékok, és már repülnek tovább. Ők ilyen gyorsak. És a Télapó sem azt csinálja, hogy egész évben vakargatja a hasát. Ő megírja a listákat, hogy melyik gyerek hol lakik, és hogy mit szeretne ajándékba, az angyalkákat megkérdezi, hogy ki volt jó, és ki volt rossz. Összegyűjti az ajándékokat, becsomagolja. Egész évben dolgozik, nem csak karácsonykor, úgyhogy egész évben jónak kell lenni, hogy ajándékot hozzon.
– És Jézuska? Ő mit hoz?
– Jézuska hozza a szeretetet, a boldogságot, ő a szívét hozza el nekünk, hogy mindenki örüljön – fejeztem be a rögtönzött munkamegosztási elméletemet, remélve, hogy ezzel mindenki elégedett lesz, még a nagymamák is.

– Nu se poate – dezaprobam dând din cap cu seriozitate – nu le place să fie pândiţi de copii. Se supără şi îşi iau zborul. E totuşi bine dacă lasă bradul, ornamentele şi cadourile, ca măcar părinţii să poată termina treaba.
– De ce se supără?
– Nu ştiu, aşa le e obiceiul. Nu le place dacă îi văd copiii.
– Dar cum pot să ajungă la toată lumea? Şi să nu uite pe nimeni? – începea să se îngrijoreze fiul meu.
– Tu poţi alerga la fel de repede ca o maşină? Sau ca o rachetă? La fel de iuţi sunt şi îngerii. Doar o sclipire, un zăngănit şi un bocănit, şi pe loc e gata pomul, împodobit şi cu cadourile sub el. Deja zboară mai departe. Şi nici Moş Gerilă nu stă şi doar se scarpină pe burtă tot anul. El scrie pe listă unde stă fiecare copil, ce îşi doreşte de Crăciun, îl întrebă pe îngeraş cine a fost cuminte şi cine nu. Adună cadourile şi le împachetează. Munceşte tot anul, nu numai de Crăciun. Aşa că trebuie să fii cuminte tot anul ca să îţi aducă daruri.
– Şi Iisus? El ce aduce?
– Iisus aduce iubirea, bucuria, el ne dăruieşte inima Lui, să ne putem bucura cu toţii – încheiam teoria improvizată asupra diviziunii muncii, sperând ca toată lumea să fie mulţumită, până şi bunicile.

És megérkezett a várva­várt nap. Munkából hazaérve nekem ezeregy dolgom került még a konyhában: töltött káposzta, sült, mákos­, dióskalács, meg a mindegyre alattomos módon halomba gyűlő mosatlan. Férjemuram beleállította a fát a talpba, jó erősen kikötözte a fűtéscsőhöz meg az ajtósarkához – már nem kezdő szülők voltunk, tapasztaltunk egyet s mást a gyermeki leleményességről –, és indult, hogy kivegye a gyerekeket a napköziből. Az volt a terv, hogy elmennek szánkózni, járják a várost, és lesik, hogy nem látják­e meg valahol az angyalkát.

– Mikorra jöjjünk haza? – kérdezte.
– Hat óra előtt semmiképp – néztem szét a konyhában a rám váró tennivalókon.
– De honnan tudjuk, hogy kész vagy­e? Hogy ne hamarább érkezzünk?
– Hát, ha látod, hogy a kicsi szobában már nem ég a villany, akkor az azt jelenti, hogy megvagyunk mindennel, hogy már jöhettek.

Mondom, hogy ez valamikor nagyon régen történt, nem volt még ilyen mobiltelefonos világ, így a fényjeleket kellett felhasználni kommunikációs csatornának, hogy tökéletesre sikeredjen a Nagy tervünk.

unnamed (8)

Aşa a venit ziua mult aşteptată. Ajungând acasă de la serviciu, mie mi s­-au mai ivit o mie şi una de treburi prin bucătărie: de făcut sarmale, friptură, cozonac cu mac, cu nucă, şi vasele nespălate, care se tot adunau mişeleşte. Soţul meu a proptit bradul în talpă, l-­a legat zdravăn de ţeava de calorifer şi de tocul uşii – nu eram părinţi începători, aveam niscai experienţe cu inventivitatea copiilor – şi a pornit să aducă micuţii de la creşă. Planul era să meargă la săniuş, să umble prin oraş, poate reuşesc să îl pândească undeva pe îngeraş.

– Pe la cât să ajungem? – mă întrebă la plecare.
– Nicidecum mai repede de şase! – am zis, uitându­-mă în jur peste ce mai aveam de făcut în bucătărie.
– Dar cum ştim că eşti gata? Ca nu cumva să venim mai repede!
– Păi, dacă vezi că nu mai e aprinsă lumina în camera mică, însemnă că am gătat totul, deci puteţi veni.

Vă reamintesc, asta se întâmpla cândva, foarte demult, într­-o lume fără telefoane mobile, aşa că eram nevoiţi să folosim astfel de semnale luminoase pentru a ne ieşi planul desăvârşit.

Vacsorára meghívtuk anyámékat, anyósomékat, bátyámékat, hogy együtt lehessünk mind, az egész család, és így én a konyhát még sehogy sem hagyhattam ott, de szerencsére megérkezett apám. Be is tuszkoltam azonnal a kicsi szobába, és a kezébe adtam a cukorkákat, hogy kezdje díszíteni a fát. De szegény apám nehéz munkához szokott bütykös kezei sehogy sem boldogultak a cukorkák vékony cérnájával, és hallottam a konyhából is, ahogy két­háromszori koppanás után, nyögések és sóhajtozások kíséretében került fel egy­egy szem cukorka a fára. Nem apámnak való feladat volt ez, talán életében akkor először és utoljára vállalt ilyen megbízatást. Én meg egyre türelmetlenebb voltam, hogy nem készülünk el időre.

Îi invitasem la cină pe mama mea, pe socrii, pe fratele meu şi nevasta lui, să putem fi cu toţii împreună, toată familia, aşa că nicicum nu puteam lăsa bucătăria baltă. Noroc că a ajuns tata. L­-am şi îndesat repede în camera mică şi i-­am dat bomboanele în mână, să înceapă a împodobi bradul. Dar mâinile butucănoase ale sărmanului tată nu se împăcau nicicum cu aţa subţire a bomboanelor.
Auzeam din bucătărie cum ajunge câte un fir de bomboană să fie agăţat în brad în urma a două-­trei pocnituri şi multe oftaturi şi suspine. Nu era o sarcină pe măsura lui, cred că asta a fost prima şi ultima oară când a acceptat astfel de sarcină. Iar eu eram tot mai nerăbdătoare, îngrijorată că nu izbutesc să termin la timp.

Megoldásnak megérkeztek bátyámék, fürgén, fiatalosan, tettre készen. Friss házasok voltak, egy hónappal azelőtt volt az esküvőjük: a bátyám mindig is higgadt, alapos, megfontolt ember volt, nem kapkodta el az ilyen életbevágó fontos dolgokat, úgy, mint a húga. Le sem tudtak vetkőzni, én már tereltem munkára őket, mondván, hogy a fával csak egy ügyetlen bakangyal kínlódik, és ha nem segítenek neki gyorsan, nagyon gyorsan, oda a karácsonyi cécó, vagy megfagynak a gyermekeim.

Hát valahogy majdnem úgy történt. Most, nagykorukban kacagva mesélik, hogy az volt életük legborzalmasabb délutánja. Dehogyis volt kedvük szánkózni meg sétálni. Addig nógatták az apjukat, amíg hazajöttek a blokk elé, de hát égett a kicsi szobában a villany, nem lehetett még feljönni. Elsétáltak a szomszéd tömbházig, de már fordultak is vissza, hogy lássák, aludt­e ki a villany, jött­e az angyal, és haragudtak rám, hogy miért nem oltom már le azt a villanyt, hogy tudjon végre jönni az angyal. Fáztak, pisilni kellett, éhesek voltak, és sehogy sem akart elsötétülni az ablak. Borzalmas volt, mesélik.

Ca o rezolvare, au sosit fratele meu şi soţia lui, sprinteni, tinereşte, puşi pe treabă. Erau proaspăt căsătoriţi, avuseseră nunta înainte cu o lună. Fratele meu mai mare era mereu mai calm, mai temeinic, şi nu se pripea în momentele­ cheie ca mine, sora lui mai mică. Nici nu s-­au dezbrăcat bine, că i­-am şi pus la treabă, zicând că de brad se ocupă doar un înger stângaci, şi dacă nu îl ajută foarte, foarte repede, se duce de râpă toată zorzoana de crăciun ori îmi îngheaţă copiii.

Păi, aproape că asta s-­a şi întâmplat. Acum, adulţi fiind, povestesc râzând că aceea a fost cea mai groaznică după-amiază din viaţa lor. N­-aveau ei chef de plimbare şi de săniuş… Atât l­-au sâcâit pe tatăl lor, că a trebuit să îi aducă acasă, până în faţa blocului – dar era încă lumină în camera mică, nu puteau să urce! S-­au dus până la blocul vecin, dar s­-au şi întors imediat să vadă dacă mai e aprinsă lumina,  oare a venit deja îngeraşul, şi erau supăraţi pe mine, de ce nu sting odată becul ăla, ca să poată veni în sfârşit îngeraşul. Le era frig, le era foame, trebuia să facă pişu, şi nicicum nu voiau să se întunece geamul ăla… A fost îngrozitor, povestesc ei.

Még hat óra sem volt, és mi már mindennel készen voltunk. Sok kéz, sokat győz. Megérkeztek anyósomék és édesanyám is, az ajándékok a fa alá kerültek, a vendégeket leültettem a másik szobába, a karácsonyfa körül gyors, utolsó simítások, hogy minden rendben legyen, villanyoltás. Jöhetnek a gyerekek.

A bátyám, a kis naiv, a kicsi szobában maradt a fényképezőgéppel a kezében, hogy amikor a két gyermek megérkezik, és megáll az ajtóban, kézen fogva, szájtátva, csodálkozva, mint a rajzfilmen, hát ő milyen csodás fotókat készít majd róluk. De ami következett, az inkább akciófilmbe illett volna.

Nu era încă nici şase, şi noi eram gata cu toate. Multe mâini multe fac. Au ajuns şi socrii, şi mama mea, cadourile au fost puse sub brad, am aşezat musafirii în cealaltă cameră, ultimele retuşări în jurul bradului, şi stinge lumina! Pot veni copiii!

Fratele meu, naiv, a rămas în camera mică, cu aparatul de fotografiat la îndemână, cu gândul la poza grozavă ce o va face când vor ajunge micuţii şi vor încremeni în uşă, ţinându-­se de mână, cu gura căscată, miraţi ca în desenele animate. Dar ce a urmat era desprins mai degrabă dintr­-un film de acţiune.

Két percre rá, hogy lekapcsoltam a villanyt, már döndült a liftajtó, kivágódott a bejárati ajtó, és a két csemetém indiánüvöltéssel rohant végig az előszoba labirintusán, hogy megjött az angyal. Mire a bátyám észbekapott volna, már csak a fa alól kidudorodó feneküket és a kalimpáló csizmáikat fényképezhette. Tényleg érdekes képek lettek.

Nagy nehezen sikerült kiszednem őket a fa alól, hogy levetkőztessem, és megkezdődött az ajándékok szétosztása. Nem részletezem, mert az egy dokumentumfilm unalmasságával érne fel, mert hát rengeteg ajándék volt, a gyerekeknek is, meg mi is tettünk oda mindenkinek valamit, és viszont, szóval hosszadalmas és izgalommal teli esténk volt.
Amikor a végére értünk, és minden ajándékot kiszedtek a gyermekek a fa alól, kibontották, szétosztották a segítségünkkel, olyan volt a szoba, mint egy csatatér: széttépett, gyűrött papírok a földön, ágyon, fotelban, kisasztalon, a játékok, ruhák szanaszét, de a fa, előrelátásunknak köszönhetően, állt és csillogott, villogott.

Mi, nagyok, kihúzódtunk a szobából hagyva, hogy a gyerekek örvendezhessenek kedvükre a fának, ajándékoknak, és hogy egy­egy pohár borral öblítsük le az izgalmakat, de azért mégis mind ott ólálkodtunk az ajtó előtt, hogy láthassuk őket is.

La două minute după ce am stins lumina, deja a şi bubuit uşa liftului, s­a trântit uşa apartamentului, iar cei doi plozi ai mei goneau pe labirintul holului, cu strigăte de luptă ale pieilor ­roşii: „a venit îngeraşul“. Până s­a dezmeticit unchiul lor, a apucat să le fotografieze doar funduleţul iţindu­-se dintre cadourile de sub brad, şi cizmuliţele ce li se bălăngăneau în picioare. Erau însă nişte poze chiar interesante…

Cu greu am reuşit să îi scot de sub pom, să îi dezbrac, şi a început împărţeala cadourilor. Nu detaliez, ar fi ca un documentar plicticos, căci erau o grămadă de cadouri, şi ale copiilor, dar am pus câte ceva şi pentru fiecare, precum şi ceilalţi pentru noi. Deci, a fost o seară de iarnă lungă şi plină de emoţii.
Când am ajuns la final, şi copiii au scos toate darurile de sub copac, le-­au desfăcut, le­-au împărţit cu ajutorul nostru, camera arăta ca un câmp de luptă: hârtii sfâşâiate şi mototolite pe jos, pe pat, în fotoliu, pe măsuţă, jucăriile şi hainele de jur-­împrejur, dar pomul de Crăciun,mulţumită previziunii şi isteţimii noastre, stătea sigur, sclipind şi lucind. Noi, adulţii, ne­-am retras din cameră să îi lăsăm pe cei mici să se bucure în voie de pom, de cadouri, şi să ne potolim emoţiile cu un pahar de vin, dar tot ne învârteam pe lângă ușă, să îi vedem totuşi pe copii.

És ekkor megszólalt a lányom. Zömök, vasgyúró gyerek volt, ellentétben a cingár bátyjával, és mély, rekedtes, fiús hangja.

– Te, Kajec, eccej jó bugyuta angyajunk vót. Na, nézsd meg, mennyi mindent hozsott! Asitte jók vagyunk.

Atunci a început a grăi fata mea, cu glasul ei adânc, răguşit şi băieţos – era o copilă îndesată şi vârtoasă, în contrast cu fratele ei mai plăpând:

– Măi, Kajec, da’ tale plostuţ a fost îngelaşu ăsta a nostu. Uite­-te câte de toate ne-­a adus! El a chiezut că noi suntem cuminţi…

Traducere: Szilágyi Robert

Povestea este ilustrată cu desenele copiilor de la proiectul Fundației Igazgyöngy din satul Berettyóújfalu (Ungaria). http://nalunknem.org/en/tag/igazgyongy­alapitvany/

Articolul face parte din Calendarul de Advent MaghiaRomânia: de pe 1 până pe 25 decembrie îţi aducem câte un cadou. Află cadoul zilei de mâine pe pagina Facebook MaghiaRomânia!

Anunțuri