No bread for Hungarians. Ce a păţit o unguroaică când a cerut pâine în română


pityokas_kenyer

Sever: am fost în Secuime şi am cerut pâine. Pe româneşte. Şi am primit! Pe de altă parte, sunt mulţi oameni care îmi povestesc de vânzători neştiutori de română, fără a generaliza faţă de toţi vânzătorii din zonă. Cred că există astfel de cazuri şi le iau în serios. Totuşi, nu pot să nu zâmbesc citind cum o unguroaică, ajunsă într-un oraş cu peste 20% români, a încercat să cumpere pâine în româneşte şi… şi vedeţi voi mai jos, în articolul colegului Radu Voina.

No bread for hungarians

de Radu Voina

Scriam în articolul trecut (ăla cu românii, maghiarii şi fotbalul) despre Sfântu Gheorghe ca fiind oraşul unde cei ce nu vorbesc română nu papă pâine. De-aici un nutriționist ar putea trage concluzia că toți cei care nu vorbesc maghiară în Sfântu Gheorghe au intoleranță la gluten. Un anume brutar s-ar putea decide să se mute acolo să producă pâine exclusiv pentru nevorbitorii de maghiară și – mai mult ca sigur – un vânzător de țigarete electronice dintr-un mall ploieștean ar comenta cu caps lock pe marginea afirmației, obligatoriu cu cuvinte ce ar face o damă de moravuri ușoare să roșească de invidie.

Legenda urbană a vânzătorului care nu îi dă pâine cumparatorului vorbitor de limbă română este arhi-cunoscută. Orice mecanic din Măgurele are o mătușă, care are o verișoară, care are un frate ce a trecut prin Sfântu Gheorghe cu treabă și a intrat să cumpere pâine iar când a cerut, tranzacția comercială a fost refuzată pe motive lingivistice.
Problema este tratată și în cartea domnului Manolăchescu Dan – “Mituri ale Ținutului Secuiesc” pe care n-am citit-o, dar v-o recomand pentru că aşa funcționează lumea în care trăim. Ne dăm cu părerea pentru că dacă nu ne dăm cu părerea suntem proști.

În mod surprinzător, n-am să despic, așadar, firul în patru pe tema ce subminează economia locală și alimentația echilibrată deopotrivă. Povestea mea este tot în zona “pâine” dar cu un twist (nu de lămâie).

Slujeam pe post de ceva om care se plimbă prin țară și constată chestii irelevante pentru o corporație care m-a învățat să identific lucrurile irelevante pentru că ei le considerau relevante până își dădeau seama că de fapt nu sunt. Am ajuns, așadar, să călătoresc în vreo opt ani sute de mii de kilometri prin România și Europa și-am cunoscut oameni. Tare mulți oameni.

Mónika se numea colega mea din Oradea. Unguroaică şi, de parcă ar fi fost meritul ei personal, mândră de asta. Era proaspăt promovată sefă pe bucățica ei de treabă pe criterii total irelevante, drept pentru care eu eram acolo – aveam ceva de lucru.

Mónika vorbea atât limba română cât și cea maghiară la fel. La fel de prost adică. De câte ori se chinuia să formuleze ceva în română îmi doream să o fi făcut în maghiară, dorință valabilă și invers.

Auditul intern a fost un test de anduranță de câteva zile pentru amândoi. Greu ne-am înțeles și greu ne-am suportat. În fine – a trecut. În timp ce-mi strângeam sârguincios lucrurile, mă-ntreabă de unde sunt și cum de vorbesc ungurește, că n-ar trebui – devreme ce mă cheamă Radu. Îi răspund că sunt din Sfântu Gheorghe și îi arunc o poveste cum că am fost schimbat la naștere, că de fapt trebuia să mă cheme Lajos, dar m-au dat unei familii de români care m-a crescut până la şapte ani și ei mi-au pus numele Radu, dar s-au autosesizat părinții că-mi plăcea prea mult pălinca și într-un final, în urma unui test ADN s-a descoperit greșeala si m-am întors în familia mea de unguri iar numele l-am păstrat.
De-atunci au trecut vreo şase ani și încă mă mai întreb dacă s-o fi prins că glumeam.

Și-acum mă lovește cu povestea ei.
“ – Am fost și eu la voi acolo la Sfântu’ cu niște haverok (tovarăşi, n.red.) la revelion. A doua zi m-a trimis băieții să cumpere pâine la magazin. Și să știi că-i adevărat, am încercat. Eu cerut pâine în limba română și mi-a dat la mine pâine veche. Avea și proaspăt dar a dat veche.”
Moment în care m-am oprit din strâns hârtii s-o întreb: – Dar cum ai cerut tu pâine în română?

“ -Pâine vă rog! Și vânzătoarea a spus “-Câte?” și eu am spus Doi!”

Evident, m-a străbătut gândul să-i explic de ce-a primit pâine veche și de ce cred eu că a meritat-o. Mă grăbeam.

Radu Voina

Sever: Dacă, vorbind în română sau maghiară, aţi suferit vreo discriminare la cumpărături sau în alte situaţii de viaţă, vă aşteptăm la întâlnirea cu MaghiaRomânia şi trainer Mihaela Vechiu cu tema Leac pentru Discriminare. Azi, de la 17, la Alandala Cafe din Bucureşti (adresa şi detalii, aici: http://on.fb.me/1z67bHi ),

În altă ordine de idei, ce credeţi, şi-”a meritat-o” sau nu Monika?

Anunțuri

Un gând despre “No bread for Hungarians. Ce a păţit o unguroaică când a cerut pâine în română

  1. Să fim serioși. Am fost la Gheorghieni, Sf Gheorghe cu echipa de hochei din București, și nu ne-am înghiontit decât pe gheață, la meci, Fair play. Am fost la Budapesta, vorbeam numai românește, și am dat de oameni care mi-au zâmbit și au rupt pe românește: ”si eu sunt din Covasna”. Am cerut pâine și apă pri secuime, și n-am dat odată de cineva care să se uite urât. Poate că sunt norocos; poate pentru că zâmbeam când ceream, poate pentru că ziceam ”Bunăziua, ionapot” când intram în magazin…

Comentariile nu sunt permise.