De ce urăsc fotbalul. O poveste cu unguri şi români


brazilia spaniabun

De Radu Voina
Sursa Foto

Duminică Brazilia a bătut Spania, în cupa Confederaţiilor. Un spectacol fascinant? Nu şi pentru Radu. Care antipatizează, ba chiar urăşte fotbalul. De ce fobia asta şi ce treaba are cu ungurii şi românii, în rândurile de mai jos.

Olahus

Fotbalul… am o antipatie faţă de el. Să nu-l văd, să n-aud de el.

Şi-am să surprind : nu, nu din cauza “fotbaliatorilor” – ce ţin de toartă fete cu inteligenţa unor genţi ce se dezbracă pe o lingură de ciorbă în primul ziar care le-o oferă-, nu din pricina lui Mitică de la Ligă, nici din cea a prestaţiei Naţionalei. Eu am o problemă cu sportul în sine.
O să spuneţi probabil că un om care poartă o ură vizavi de un sport e dezaxat, că poate generalizez, că sunt cu siguranţă ignorant.
Recunosc însă, da – am o problemă.

Cunosc dar sursa antipatiei faţă de fotbal. Din copilărie mi se trage.

Am crescut într-o familie tare faină, mamă regăţeancă tată secui.
Am crescut într-unul din oraşele în care nevorbitorii de limbă maghiară “mor de foame pentru că nu pot să-şi cumpere o pâine” [link ghid paine] 😉 – Sfântu Gheorghe. Despre ei pe larg însă altădată.
În cartierul în care am învăţat că atât Aniko, cât şi Ana-Maria (prietene de nedespărţit la acea vreme) se gâdilă în acelaşi loc, şi că le place indiferent de faptul că nu vorbesc aceeaşi limbă – ei bine, în acea mahală băieţii jucau des fotbal.
Şi erau mulţi. Ficiori de secui pur-sânge, dar şi de moldoveni aduşi de Ceausescu să industrializeze oraşul.
Regula era că joacă vorbitorii de română cu cei de maghiară. Alt criteriu de selecţie pentru a intra în vreo echipă nu exista. Nu conta ca erai ţigan (aveam şi din ăştia) – ce limbă vorbeai definea echipa în care joci. Asta e, copii ireuşesc să implementeze, în jocurile lor, politica prinsa în zbor de la părinţi. Şi oricât am incerca să ţinem batista pe ţambal si să ne ascundem după deget, despre politici naţionaliste se discută in zonă. Nu public, puţină lume îşi asumă s-o facă public însă în privat toata lumea are o opinie.
Eu, fiind unul dintre puţinii născuti în familie mixtă – vorbind ambele limbi, eram pasat mai ceva ca mingea de fotbal dintr-o tabără in alta.

“- Ce faci mă aici? Tu joci la unguri!”
“- Nem nem, te nem velunk egy csapatban jatszasz!”[Nu, tu nu joci cu noi in echipa]

Şi tot aşa de la o echipă la alta, practic n-am apucat să joc fotbal deloc. Am prins ură faţă de el. Singurele ocazii când aveam posibilitatea să joc erau atunci când înlocuiam portarul vreunei echipe. De cele mai multe ori îi înlocuiam pe amândoi, pe rand – când fugeau să facă pipi sau să mănânce în grabă cina.

Nu mă plâng totuşi. Am rămas cu ura faţă de fotbal şi am renunţat destul de rapid să mă infiltrez printre adepţii sportului-rege. În schimb, m-am concentrat mai mult pe Aniko şi Ana-Maria.
Da, recunosc – de câteva ori mi-am luat insulte cum că aş fi fătălău. Fetele au însă alta părere, iar micii fotbalişti şi-au dat seama şi ei într-un final că şi-au pierdut timpul jucând într-o ligă imaginară.

Radu Voina doreşte să se alăture echipei de bloggeri MaghiaRomânia, iar noi în sprijinim. S-a născut în Sfântu Gheorghe, Covasna şi lucrează în Chişinău. Mai multe nu ştie Olahus despre el, dar promite să afle 😛 [Update 11 octombrie 2014: Radu lucrează în continuare în Chişinău, ca grafician şi om de afaceri. În această dublă calitate, a scos pe piaţă şi l-a promovat pe Matei – un aperitiv tradiţional secuiesc. Pe care iubitorii de bere îl vor putea savura înaintea unei halbe cu ocazia meciului de azi, România-Ungaria]

Acestea fiind scrise, vă întrebăm

CE îi face pe copiii din Sfântu Gheorghe să se împartă în „români” şi „maghiari” la fotbal?

Şi, presupunând că aţi avea forţă de persuasiune asupra acestor copii,

CUM i-aţi convinge să abandoneze segregarea etnică pe teren?

Comentariile sunt închise aici, dar aştept, cu interes, opiniile voastre pe pagina de facebook a MaghiaRomânia.

Anunțuri

8 gânduri despre “De ce urăsc fotbalul. O poveste cu unguri şi români

  1. Radu trebuia să stabilească prime de instalare la fiecare transfer dintr-o echipă în cealaltă.
    strângea cât să-i permită să-și cumpere după revoluție o echipă dintr-o ligă adevărată.

  2. Si totusi, eu (ungur) si in ziua de azi mai joc fotbal in echipa romanilor. Poate si datorita faptului ca nevasta e romanca :))

  3. Foarte tare povestea Radu, si eu am fost intr-o postura similara.. dar pentru ca eram foarte rapid si bun la fotbal (acum sunt praf) ma vroiau ambele tabere.. jucam si pentru maghiari dar si pentru romani.. multi dintre ei nici nu stiau cum ma cheama. Aveam un tricou cu Michael Owen.. si evident toti ma strigau Owen.
    Good memories. tin minte ca erau meciuri romani vs maghiari iar miza era 4 litri de suc de la dozator.. TEC.

  4. Daca statul Roman ajunge la maturitate si joaca rolul arbitrului corect-o sa ramana jucatori voiosi pentru ambele echipe,si cei care aduc mai multe culturi din familie se vor simtii si ei bine.Daca insa generarea de profit electoral va fii primordial in detrimentul bunului simt,si arbitrul va primii in continuare spaga grasa-si rezolvarile problemelor se vor face cu scopul asimilarii ––vom fii totii din ce in ce mai saraci ,fustrati,si cu sentimentul ca suntem agresati.

    • Gabor @ Ce frumoase sunt valorile universale! Te regasesti in ele si nu poti decat sa fi de acord. Chiar daca odata recunoscute raman ca intotdeuna cele doua posibilitati din fata sticlei nepline: vezi cu tristete starea indiscutabil trista ce te inconjoara, sau, mai cu noroc mai cu alegere, vezio potecuta pe care pare sa fie posibil cu inca altii ce merg pe ea, sa iesi
      la o poiana mai luminoasa. Din pacate (sau ce o fi), ceea ce descrii mai sus, se vantura
      si despre politica Europeana, in mod foarte aprins, etc, etc. Manifestari usor diverse a unui Zeitgeist, cum spun Nemtii.

  5. Radule, oare nu erai socotit cel mai slab la fotbal si de aia nu te primeau in niciuna dintre echipe, limba si originea fiind doar un apropo in cazul tau? (intreb si eu…)

    • Din moment ce n-am apucat sa joc mai deloc fotbal nu pot spune in ce masura eram bun. E justa intrebarea ta, insa presupune ca eu as fi jucat vreodata.

  6. Din moment ca m-am nascut fata, eu n-am jucat fotbal, cu atat mai putin cu romani, pt. ca n-am vazut nici unul fata-n fata pana la clasa a III.-a, cand au aparut primele televizoare in sat. Dar m-amintesc bine un mare eveniment legat de fotbal, cand eram in clasa intai, si juca Romania contra Ungariei, sau incers, nu-mi amintesc bine. Atunci s-a adunat toata familia si cu rudele sa asculte comentariile lui Szepesi pe Kossuth rádió. Eu consideram, ca un rezultat 1:1 ar fi elegant, ar fi pe placul tuturor, ar fi mai de preferat decat un 0:0, care nu arata nicicum. Dar cand ungurii au dat primul gol, astia mari toti au inceput sa sare in sus si sa urle de bucurie. Si eu eram tare dezamagita. Ca striga si tata, si el nici n-a fost microbist. Asa ca am iesit un curte sa ma joc cu pisica sau sa sar cu coarda, nu-mi amintesc, asa ca nici scorul nu va pot spune.
    Si am fost odata si la stadion, la 23 August ca juca ASA cu Rapidul a Steaua, nu mai stiu, si noi, cativa studenti maghiari ne-am dus sa-i incurajam pe ai nostri. Si strigam si noi cat am putut, dar sigur, ca am luat bataie. Nu noi, cei din tribune, – Doamne fereste, nici vorba asa ceva pe atunci, – ci echipa din Tg.-Mures, dar asta era de stiut, asa ca n-am fost prea suparati.
    Dar cand Ducadam a prins toate cele patru suturi, na, atunci tipam si eu de bucurie. Era un moment la fel de maret cum era meciul cu englejii a lui Aranycsapat din Ungaria, cand Puskas a dat de patru ori cu capul, si a bagat patru goluri. Dar pe asta o stiu doar din auzite, ca era ‘inaintea mea’, dar pe Ducadam l-am vazut in direct, deci a fost mai fain.

Comentariile nu sunt permise.