Morţii cu voie şi plăcinta de sub gloanţe. Poveşti nespuse ale Revoluţiei, de la redactorii MaghiaRomânia


Revoluție, rebeliune, lovitură de stat… oricum am numi evenimentele din decembrie 1989, ele au zguduit milioane de cetateni români. Iar multe întâmplări de atunci, tulburătoare, absurde sau neașteptat de haioase, nu au fost scrise încă. De pildă, povestea unei mese de familie cu vedere la tunul unui tanc. Sau a unei plăcinte coapte printre gloanțe. Și, n-oi fi căutat eu destul, dar nici de oamenii lăsați intenționat să moară într-un spital nu am citit.

revolutia_romana_Foto: Paris Denoel. CLICK  ca să sari direct la CUPRINSUL articolului

Toate sunt amintiri ale unor redactori MaghiaRomânia sau ale rudelor lor apropiate. Unele, moștenite din familie, au parfum de zvon; altele, mai ales cele trăite, emană credibilitate. Și niciunele nu vor clarifica cine a tras în noi, sau dacă a fost sau n-a fost. Dar nădăjduiesc că, intrate pe mana unor istorici sau jurnaliști specializați, întâmplările de mai jos vor arunca un strop de lumină asupra acelui sfârșit de lume. Și să ne ajute, români, maghiari, romi sau de alte etnii din România, să ne concentrăm, măcar la această comemorare, pe ce ne leagă.

Olahus

Cuprins

Gardienii plăcintei și cântecul mitralierelor

De la conspirația maghiară la „€œbunicul a fost ungur”

Masムde familie cu vedere spre tanc

Oameni lăsați să moară, cu intenție

De ce n-am fugit

Cuprins după autori (alfabetic)

Gardienii plăcintei și cântecul mitralierelor

Ύn decembrie €˜’89, după ce Revoluția a început și la Sibiu, părinții lui Mihai Cotea s-au gândit să plece la Sinaia, unde locuia bunica sa maternă. Cu tot cu el, care avea „€œonorabila vârstă de 10 luni. Halal perioadă în care să te îndrepți spre frumoasa stațiune montana”, punctează Mihai.

Drumul spre gara Sibiu trecea prin centru. La un moment dat, tatăl său, grăbit, s-a trezit cu un glonț și mai grăbit pe lângă ureche. Asta, în timp ce îl ținea pe €œ”mogâldeaţa” de Mihai în brațe. Până la urmă, au ajuns teferi la gară și de acolo, la Sinaia, unde au așteptat să se termine €œ”tămbălăul”.

Dacă părinții lui Mihai au fost ocupați să își scoată puiul din Sibiu, bunicii săi paterni încercau să scoată, tot printre gloanțe, o plăcintă. În toiul revoluției, bătrânii s-au adăpostit în holul apartamentului. Intre sufragerie și bucătărie, două camere cu vedere la artilerie. „Dar ce te faci când te prinde Revoluția cu o plăƒcintムîn cuptor?”, se întreabă nepotul. Bunicii au ales să nu o abandoneze. Așa că, din când în când, mergeau „de-a bușilea, ca soldatii”, că să vadă dacă e gata plăƒcinta…

În alt colț al țării, la peste 200 kilometri de Sibiu și mai mult de 80 de kilometri de București, nici familia Lămâiței Calistrache nu se simțea în siguranță. Asta pentru că în zona satului lor, Mătăsaru (Dâmbovița), se zvonea că se ascunde Ceaușescu. Drumul era împânzit de soldați, iar din pădure se auzea cum €”cântă și dansează” mitralierele. Casa se umpluse de consăteni, iar copiii, care nu aveau voie să iasă, se tot uitau pe geam. Peste ceva timp aveau să afle că Ceaușescu fusese prins la nici 20 de kilometri de satul lor, la Titu.

->CuprinsAutori <-

De la conspirația maghiară la „bunicul a fost ungur”

Pe când alții încercau să stea departe de gloanțe, OLorand era soldat cu termen redus la Sibiu, unde apăra garnizoana. Cu această ocazie, a văzut cum a evoluat atitudinea ofițerilor și subofițerilor față de Ungaria.

Între 17 și 22 decembrie aceștia spuneau,la sedinţele de politică şi cele de situaţie militară” că „agenții unguri” au declanșat o provocare de proporții, iar trupele de atac așteaptau pe graniță. Pe de altă parte, după 22, când au apărut camioanele maghiare cu ajutoare, ofițerii și-au adus aminte: €œ”tradu-le, mă soldat, că bunica a fost unguroaică”. Ba chiar au început să salute în ungurește și să ureze „Kellemes Karacsony”.

La sfârşitul lui ianuarie, superiorii lui OLorand iar discutau despre destabilizatori, agenți, ungurii care vor Ardealul, iar punctul culminant psihologic a fost în martie, în perioada violențelor de la Târgu Mureş. Pe de altă parte, „tratamentul faţă de noi” era la fel ca faţă de TR-iştii români, nici o discriminare: prost, umilitor în unele cazuri, dar la fel, nimeni nu se lua de noi ca eram maghiari”, subliniază OLorand.

->CuprinsAutori <-

Masă de familie cu vedere spre tanc

„La noi în curte a fost ascunşi oameni înarmaţi, cu certitudine”, îşi aminteşte Tamas Sisak de revoluţia trăită la Brașov. „€Îngrozită până la isterie”, mama lui și-a băgat copiii sub masă. €œ”Ne-au povestit până la urmă că cel cu pușca se ascundea în spatele mașinii noastre”, rememorează Tamas.

În altă zi, când familia era la masă, un tanc s-a oprit în stradă, și-a ridicat tunul spre fereastra de la bucătărie. Apoi câțiva soldați au venit, preventiv, să caute „teroriști”. S-au plimbat prin casă, s-au uitat sub paturi, nu au găsit pe nimeni în toată casa și tancul a plecat.

Oamenii nu trăiau doar cu grijă, ci și cu bucuria eliberării. Astlfel, pe 22 decembrie, ziua când Ceaușescu a încercat să scape cu elicopterul, un vecin a scos un televizor pe fereastră. „S-a strâns un public numeros care a sărbătorit frenetic și a dansat hora în mijlocul străzii”**, își amintește Tamas.

->CuprinsAutori <-

Oameni lăsaţi să moară, cu intenție

Cum avea membri apropiați de sistem, familia lui Kiwi l-a dus pe acesta din Târgu Mureș la Sibiu. Din teamă că la Târgu Mureș vor izbucni luptele între români și unguri. Sibiul -„fieful lui Nicu Ceausescu” – prezenta mai multă siguranță. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târgul medieval: conflictul interetnic a izbucnit în martie `90, când Kiwi se întorsese în Târgu Mureș.

În comparație cu acest oraș, „la Sibiu a fost bătaia mare”*. Iar tatăl său, militar în termen în acel oraș, „s-a trezit în mijlocul revoluției în stradă cu Kalașnikovul în brațe și nu a știut ce să facă. S-a ascuns într-un pod din centrul vechi”, povestește Kiwi.

Un alt membru al familiei, rudă foarte apropiată de-a lui Kiwi, era medic rezident la urgenţe în Timișoara. Ea i-a povestit cum se trăgea în spital, iar „unii răniți au fost €œlăsaţi intenționat să moară”. O afirmaţie tulburătoare, dar care dacă a fost adevarată, nu va băga pe nimeni la inchisoare.

->CuprinsAutori <-

De ce n-am fugit

Adrian Szelmenczi realizează că, pentru el, revoluția a început vara. Chiar dacă știrile televiziunii maghiare erau bruiate, într-o seară a văzut €œniste imagini fără sonor cu manifestația din piața Tian an Men. Ulterior, Adrian, pe atunci la 10 ani, a urmărit toată vară știri din Ungaria despre est-germanii refugiați la ambasada RFG din Budapesta. Locuia cu ai lui la Baia Mare și, dacă în România nu își imaginau că se va „€œmişca ceva”, priveau la Ungaria ca la un €œtărâm al speranţei€™. Imagine alimentată și de poveștirile celor fugiți deja în țara vecină.

„Într-un fel am prevestit singur ce avea sムse întâmple la Timişoara”, spune Adrian. Cu o seară înainte de a afla despre evenimentele de acolo, urmărea un film despre crimele naziste din Al Doilea Război Mondial și a glumit că „a€œşa va face și Ceaușescu cu noi. A două zi €œs-a dezlănțuit iadul”. Familia era la curent cu tot ce i se întâmplă lui László Tőkés, prin Kossuth Radio, iar bunica plângea de câte ori auzea €œ”Temesvár” (Timișoara). Pe Adrian l-au marcat însă și alte cuvinte: înjurăturile românești, pe care le-a auzit pentru prima oară la un post de radio, înregistrări de la Timișoara. Auzite la radioul maghiar.

Pe 22 decembrie s-a auzit și marea veste: Lebukott Ceauşescu (A căƒzut Ceaușescu), iar tatăl lui Adrian a început să plângă de bucurie. €œMi-a povestit mai târziu că fusese pregăƒtit sムfugă peste graniţă în Ungaria. Renunțase în momentul în care a aflat cムizbucnise revolta de la Timişoara”, încheie Adrian Szelmenczi.

->Cuprins

Cuprins dupa autori (alfabetic)

Text scris de: Foto&link prezentare:
COTEA, Mihai [?] Mihai COTEA
CALISTRACHE, Lămâița[?] Lamaita CALISTRACHE
KIWI [?] Poza_kiwi
OLORAND [?]  Poza_OLorand
SISAK Tamás [?] poza_tamas
SZELMENCZI Adrian [?] Adrian SZELMENCZI

 Dragi cititori, aveți completări, confirmări sau infirmări la cele povestite de autorii noștri și trăite de ei și/sau de familiile lor? Vă așteptăm mai jos să ne spuneți cum a fost revoluția voastră!

Olahus și Lămâița,

Editori
____________________________________________________

* la Targu Mures au pierit şase oameni, iar 21 au fost raniti. La Sibiu, tot in decembrie 1989, au murit 99 de oameni iar alti 200 au fost de raniti

** str. Lenin (acum Bd. 15 Noiembrie) colt cu Dorobantilor, Brasov

Anunțuri

7 gânduri despre “Morţii cu voie şi plăcinta de sub gloanţe. Poveşti nespuse ale Revoluţiei, de la redactorii MaghiaRomânia

  1. Am o singură amintire proprie despre revoluție și acea tocmai se suprapune cu prima mea propoziție în limba română: „Oleee, ole, ole, oleee, Ceaușescu nu mai e!” 😉

  2. Dintre sute de episoade, iata amintirea lui Gontariu. Un maramuresan zdravan care a avut ghinionul sa studieze telecomunicatiile in anii ’70, si avand origini sanatoase, l-a dorit securitatea pe el dar el nu a dorit-o pe ea. Dupa aceea a inceput – nu tu slujba, logodnica l-a lasat, in ’80, disperat, a trecut granita spre Iugoslavia si l-au prins Sarbii la 500 de km de granita (primeau un vagon de sare pentru doi romani, deci l-au dat inapoi). To make it short, Gontariu in ’89 isi facea al doilea „stagiu” la Aiud – a doua incercare de fuga. Si asa a auzit ca se petrece ceva afara in timp ce detinutii erau tratati ca intotdeauna. Atunci Gontariu a pornit revolutia prizonierilor in inchisoarea de la Aiud … si li s-a pus televizor, sa poata vedea ce se petrece. Asa a ajuns revolutia in temnita!

    In primavara a trecut in sfarsit cu succes garnita, a cerut azil in Elvetia, a fost repartizat la o vaduva caruia, muncitor si cinstit, ii tinea tot restaurantul in picioare. Dupa doi ani i s-a refuzat azilul, vaduva nu a putut cu toate interventiile sa il scape, m-au rugat pe mine, ce puteam face? Intr-o seara, la rugamintea lui, l-am trecut noaptea, dupa obiceiul lui stravechi, fara acte in Germania, sa mai incerce soarta, cum incercase cu granitele o viata intreaga … un om harnic, o meserie paguboasa, si revolutia in temnitele de la Aiud.

  3. Here’s my recollection… I was 16 years old at the time living in Arad. My family followed the news around Tokes, and I still remember seeing that famous episode of Panorama about his problems with the state. We began hearing rumors of the unrest in Timisioara sometime around the 19th or so…

    Around 8 o’clock on the morning of the 21st there was a phone call which my mother took, which left her looking puzzled. Someone wanted to warn us about the unrest which was unfolding at some of the local factories. Before she could finish telling about what she heard, the house began to shake violently… It was one of those large three-story houses built in the late 1800s which shook a little every time a large truck went by, but never as intensely as that morning. When we ran downstairs we saw armored vehicles driving down the street, going from the military base towards city hall… One of the neighbors Dacia 1310 was crushed (like butter) by one of the tanks, because it was in the way. Around the same time the sirens from the factories began to wail. The excitement started to settle in. The day which I thought would never come had come.

    I left the house against my parents wishes (I actually ran out) and spent the next three euphoria-filled days out in the streets, only coming home for short breaks. One night, after hearing repeatedly the rumors of external agitators approaching there was some shooting. All at once everyone was ordered to assume the prone position by the army, and then there were salvos of fire exchanged by the military with a mysterious group of attackers posted in a building across the way. One side was using green tracer bullets the other used green. To this day I wonder what really happened there. It seemed more like a show than a real skirmish. Later, at some point I received a yellow FSN card as some sort of youth representative. I also remember learning about Ceausescu’s demise in the street, from a television someone put out in their window so everyone can watch.

    Some month after I became disillusioned with the revolution, but I will always remember how united and free we all felt during those days, even if only for a short time.

  4. My own Dec 22: I had done that day one of the few crazy things one must do every once in a while durnig a lifetime. I had obtained an audience at the Federal Council in Bern for a group of „responsible romanians”, in order to discuss the consequences of the events in Romania. I had with me a german (sas) priest, a hungarian priest and a very well-known psychologist and the four of us were received by the secretary of state for foreign affairs, and I think we asked that the money Pacepa spoke about not be returned to Romania until a democratic ellection took place … you are right if you think „this is psychedellic or surrealistic”, but that is the way it happened, and the reception was very serious and polite.
    Fact is nobody understood what is happening, so there was an incredible opening.

    After that I took my car and drove back to workin Zürich. Only 10 miles away from Bern, I heard the news: Ceausescu left in a helicopter, etc. I understood it was over, so I kept driving carefully while tears were flowing over my eyes almost uninterruptedly. Strange enough, I could drive perfectly, but could not stop crying, until I had done my part of it.

    During three weeks, until the January 12-th talk of Iliescu, I felt people were in an „absolute” state, very naturally feeling united and like real brothers who were awaking after a strong injury. The feeling was gone when I returned to Bucharest the second time – but I decided that for me that feeling is the Revolution, and no information – I received plenty – will ever make me doubt about the genuineness of the revolution, since it would mean to doubt about the genuineness of those feelings and encounters. But I certainly doubt about the intentions of most of the „actors of revolution” we have seen – keeping the two strongly apart.

  5. Eu eram mititel. Stateam intr-un cantonament de gimnastica la statiunea Semenic. Incepuse protestul la timisoara si antrenorii ne-u dus in statiunea Trei Ape ca era mai retrasa de lume ca fim mai in siguranta. M-am intors acasa cand totul era deja gata. Dar imi amintesc ceva ce am trait dupa: toata lumea in romania de atunci stia un singur cuvant, Iliescu. Ei bine ma cam entuziasma si pe mine. Vine iliescu la Resita si lumea stiga „iliescu apare, soarele rasare”. Si eu ma uit in jur si imi dau seama ca de fapt se cam punea de ploaie. (a plouat vreo cinsprezece ani dupa aceea). In entuziasmul meu ma duc la sediul partidului (lui iliescu) sa cer o poza pt mama care era „indragostita de Iliescu si (mai ales) de Roman (dar in realitate era entuziasta de libertate)… Intru. O doamna. Imi da o poza si imi zice: „bravo copii, daca voi azi sunteti fericiti sa-i multumiti lui Iliescu”. Pe urma imi mai da vreo 50 de poze si imi zice „Da-le si colegilor tai” (eram la liceu la Timisoara). Ei bine, luasem pozele si le aruncasem in primul cos de gunoi. In afara de cea care trebuia sa i-o dau mamei. INTRBARE RETORICA: de ce m-a facut pe mine iliescu fericit? //intrearea nu mi-o pun azi ci mi-am pus-o chiar in acel moment pt ca in mintea mea la o asa intrebare mi-a venit in minte un lucru: de azi inainte in clasa si pe manualele scolare va fi poza lui Iliescu// SA VA EXPLIC: eram mic mic mic, deci mergeam la scoala. In orice clasa era poza lui Ceausescu. Prima pagina din orice manual era cu (v-ati prins) poza lui Ceausescu. Doar ca in mintea mea de copil mai era o imagine: acea pe care o vedeam in Parohia Romano-Catolica unde mergeam (pe din ascuns sau aproape) la ora de religie: acolo unde in clasa era poza lui Nicu in Parohie era Crucifixul. Acum ce sa zic, Parohul (un svab, adica „sas” de al nostru din Banat) spunea mereu ca Isus iubeste pe toti oamenii si vrea sa fie fericiti. Dar tot Parohul (un svab, adica „sas” de al nostru din Banat) mai spunea sa nu zicem la scoala ca noi venim in Parohie. Pai cum? Mie daca cineva imi spune ca nu trebuie sa ascund ceva inseamna ca fac ceva rau… Dar cu mintea mea de copil imi ziceam: daca Isus iubeste toti oamenii il iubeste si pe Nicu. Problema: in manual nu este poza cu Crucifixul deci Nicu nu-l iubeste pe Isus. Dubiu: nici in parohie nu este poza lui Nicu; se poate ca dintre toti oamenii Isus doar pe Nicu nu-l iubeste??? Ba nu: la scoala toti vorbesc de nicu dar nici unul de Isus; in Parohie toti vorbesc de Isus si se feresc de Nicu. Deci, problema e simpla: Nicu are ceva cu Isus… Bine o sa ziceci dar ce lagatura are toata poveste asta cu Iliescu? Pai are, ca daca la ora de religie mi-au spus ca Dumnezeu e cel care vrea sa ma faca fericit, doamna din sediul partidului (lui Iliescu) imi zicea ca nu trebuie sa-i multumesc Lui ci lui… De aici la pozele lui Nicu a fost doar un pas!

  6. Eu eram acasă, într-un bloc din Alba Iulia, din cartierul Cetate, la etajul 4 (ultimul).
    Aveam geamurile în fața blocului, înspre centrul orașului; la mică distanță era un hotel foarte înalt.
    Cei din spatele blocului aveau în față, la câțiva kilometri, un deal – pe acel deal s-a prăbușit un elicopter cu 4 generali, în 22 decembrie (cei interesați de acele evenimente știu cu certitudine despre ce e vorba).

    În acele zile, seară de seară, era la noi o prietenă a mamei.
    Panicată de numa’-numa’.
    De pe hotel se trăgea în draci (aveam să aflăm abia prin ianuarie că erau doar simulatoare).
    Și cum acea iarnă a fost deosebit de caldă (la propriu), stăteam foarte mult cu geamul deschis.
    Prietena mamei îmi striga, disperată, să merg să închid geamul, să nu ne împuște teroriștii de pe hotel.
    N-avea niciun sens să-i spun că geamul n-ar fi oprit un glonț – era musai să merg să-l închid, să tacă.
    Dar cum porneam spre geam, cum începea să țipe și mai abitir: „nu te duce la geam, că te împușcă!!!”.
    Așa m-a ținut ore în șir, pendulând între canapea și geam.
    Ea chiar a fost o teroristă și jumătate!

    La un moment dat, se aude zgomot în casa scării.
    Mama se uită pe vizor, vede că un vecin, Flaviu, care avea geamurile înspre dealurile din spatele blocului, se suie pe bloc.
    Iese și-l întreabă ce se întâmplă, de ce urcă pe bloc.
    „S-a prăbușit un elicopter!”, zice Flaviu, tot o adrenalină.
    Iar prietena mamei, moartă de frică: „Unde, la voi pe balcon???!!!”

Comentariile nu sunt permise.