„Romania Federala”-care e faza cu „recompunerea cadrului imperial”?


Stirea de pe Gandul despre proiectul „Romania Federala„, te pocneste, inca din titlu, cu un element socant pentru romanul de buna credinta : „recompunerea cadrului imperial„.

Primul meu gand, involuntar: astia vor sa refaca un anumit imperiu!  Apoi, uitandu-ma  in articolul originar, cam cetos, mi se pare ca alta a fost intentia autorilor. Dar nu va zic banuiala mea. Caci, desi autorii nu au putut scrie un text macar pe intelesul unor romani cu facultate (v. subsemnatul; ce sa mai zic de oamenii de rand),  nadajduiesc ca macar acum vor veni cu o explicatie inteligibila.

Pana atunci, insa, hai sa vedeti textul in care apare „infamul” cadru imperial, cu recompunerea lui cu tot:

Olahus

Calea spre federalism… Cine sunt membrii federaţiei? (V)

(evidentierile de orice fel -italice, alta culoareimi apartin n.Olahus)

Principiul federalismului ca şi principiu de organizare politică teritorială a statelor recunoaşte atât comunităţile teritoriale „sub-statale”, cât şi dreptul lor de a se autoguverna. În plus, instituie o cooperare între cele două niveluri ale guvernării – cel statal şi cel „sub-statal” – care este pe de o parte reglementată de însăşi constituţia ţării, iar pe de altă parte nu poate fi modificată unilateral de către niciuna dintre părţi: nici de stat şi nici de comunitatea membră.

Dar ce sunt aceste comunităţi „sub-statale”?

Membrele federaţiilor existente formează, în esenţă, două tipuri de comunităţi politice în ceea ce priveşte relaţia lor cu federaţia. Cunoaştem o serie de situaţii în care membrele unor federaţii au existat ca şi comunităţi de sine stătătoare înaintea creerii cadrului statal comun. Astfel, în cazul acestui prim tip, federaţia este alcătuită din comunităţi teritoriale delimitate în mod clar (ca în cazul Belgiei şi al Elveţiei). Însă în cazul federaţiilor care fac parte din cea de-a doua categorie (de ex. Australia, Austria şi Statele Unite ale Americii) împărţirea ţării pe comunităţile teritoriale actuale pare oarecum „neutră”. Dar şi în majoritatea cazurilor din urmă delimitarea unităţilor teritoriale s-a făcut iniţial, de regulă, pe baze „comunitare”. Statele întemeiate de primii colonişti nord-americani (Connecticut, New Hampshire etc.) au respectat la început limitele teritoriale dintre diferitele secte protestante. Această caracteristică teritorial-comunitară a populaţiei a dispărut ulterior, însă dreptul la autoguvernare exercitat de teritoriile în cauză şi înglobarea lor cu succes în federaţie a conferit o legitimitate solidă cadrului de stat-membru. În afară de cele de mai sus trebuie amintit şi faptul că multe federaţii combină cele două tipuri de comunităţi (de ex. Canada, India).

Federaţiile europene se încadrează mai degrabă în primul tip, dar câteva dintre ele au urmat un traseu istoric aparte: membrele caracterizate de identităţi istorice separate (adică statalitate istorică separată; cultură medievală proprie, precum şi stări şi diete proprii) au fost contopite prima dată într-un cadru imperial. Ulterior, în epoca modernă, acest cadru a furnizat premisele creerii unui anumit stat naţional, iar când edificarea pe baze imperiale a statului naţional a eşuat, cadrul statal a fost „reformat” în manieră federativă – ceea ce a însemnat recunoaşterea democratică a teritoriilor înglobate anterior. În acele cazuri în care unificarea naţională şi omogenizarea s-au încheiat cu succes, reconstituirea provinciilor istorice a dat naştere – în mod aparent – la comunităţi teritoriale delimitate de graniţe „neutre”. Cele mai bune exemple sunt federalismul german şi regionalismul italian ce progresează în direcţia federalismului: în aceste cazuri landurile, respectiv provinciile reprezentă totodată şi revitalizarea unor identităţi istorice preexistente unificării naţionale.

Din cele de mai sus putem trage deja o primă concluzie: există cel puţin două căi în ceea ce priveşte federalizarea României. Prima cale ce poate fi adoptată este recompunerea „cadrului imperial”, care ar transforma în state membre „ţările” existente înaintea marilor unificări. Astfel s-ar putea naşte federaţia Moldovei, a Transilvaniei şi a Ţării Româneşti (formate din Muntenia şi Oltenia). Ar fi posibilă, însă, şi o a doua cale de federalizare care ar însemna o tentativă de a constitui pe teritoriul statului naţiune (omogenizat mai mult sau mai puţin) „cadre cu graniţe neutre”, componente ale federaţiei, dar la o scară mai mică.

––––––––––––––––––––––––

Ia sa vedem, pana ne raspunde vreunul dintre autori (de exemplu Bakk Miklos) ce credeti ca inteleg ei prin „cadru imperial” si „recompunerea lui”.

UPDATE: vezi aici ce intelege autorul prin „recompunerea cadrului imperial”!

Anunțuri

6 gânduri despre “„Romania Federala”-care e faza cu „recompunerea cadrului imperial”?

  1. Mulţumesc lui Olahus că a preluat acest text. Sper că discuţia privind federalismul este considerat, în cercul nostru, cât se poate de normală. Site-ul „Romania Federala”, cum a sesizat presa din ţară, are si un context electoral, dar dincolo de aceasta va fi (sper eu, motiv pentru care am contribuit) de bataie lunga. Si acum, despre „cadrul imperial”. Din capul locului: imi dau seama că nu există „expresii inocente” (Geertz) şi că asemenea expresii trezesc suspiciuni la mulţi cititori români. Eu însumi am păţit, în anii 9o cu un text al lui Horia Patapievici care, scriind despre minoritatea maghiară şi despre scopurile ei, a folosit expresia „minorităţi imperiale” ce a trezit o indignare, atunci, în opinia publică maghiară.
    Revenind la „imperialul” nostru: expresia „nu bate” spre refacerea Imperiului Austro-Ungar, cum cred că asociază foarte mulţi cititori. (M-am gândit la această asociere posibilă, dar am menţinut, totuşi, potenţialul provocator al textului). Cadrul imperial în acest text denotă un aspect interesant al evoluţiei statelor europene. Foarte multe state europene s-au format, încă în perioada premodernă, ca o unificare teritorială „imperială”, adică o dinastie puternică din perioada premodernă a făurit, cu forţa şi prin instalarea unui absolutism, cadrul teritorial al statului, cadru care ulterior a devenit baza teritorială a construcţiei naţiunii respective. Foarte interesant că deşi construcţia naţională (nation building-ul) a avut loc „succesfully”, totuşi teritoriile astfel unificate doresc acuma, în noul context european şi democratic, să aibă „personalitate politică” proprie. În Spania regiunile autonome sunt cam acelea care au fost unificate de Ferdinand şi Isabella în sec. XV. În Marea-Britanie regiunile „devoluţioniste” sunt acele „sub-state nations” care au fost unificate în cadrul teritorial britanic (Scoţia, Ţara Galilor). Interesant este aici că acest lucru are loc în ciuda faptului că şi aceste teritorii au dobândit o identitate britanică (imperială – am putea spune, apropo). Germania o vedem acum ca un stat naţional, totuşi, după ce unificarea democratică germană a eşuat în 1848, ea a fost „rezolvată” în cadru imperial, destul de forţat. Degeaba este văzut proiectul Bismarck unul de succes în făurirea naţiunii germane moderne, multe landuri au şi azi identitate proprie.
    Desigur, puteţi întreba, unde este România faţă de aceste evoluţii istorice. Ei, degeaba vede mainstream-ul istoriografiei române unirea din 1918-20 ca un act democratic (recunoscut într-un context internaţional norocos), nu este chiar aşa. Unirea de facto s-a realizat sub armele comandate de la Bucureşti, actul democratic de la Alba Iulia n-a fost respectat nici în literă, nici în spirit (neluând în considerare acum, că maghiarii transilvăneni nici n-au fost ascultaţi), deci o brumă de imperialism românesc există şi în actul unirii. Expresia de „cadru imperial” din text se referă la aceasta, iar „recompunerea ei” ar fi ceva similar cum Spania sau Italia regională sau Germania federală a recompus sau recompune acum, în cadru federativ, vechiul teritoriu imperial. Cred că acest lucru nu este o treabă pur maghiară, ci una fundamental românească, iar dorinţa de a canaliza discuţia problemei spre vechiul filon al controversei româno-maghiare este una contraproductivă. Desigur, problema pare în primul rând transilvană. Aş cita pe profesorul Philippi din anii 9o (are un articol foarte bun pe această temă în revista Altera nr.6): „Atâta timp cât moștenirea specifică a Transilvaniei apare ca o sursă de îngrijorare şi de virtuale pierderi, sau ca un corp străin în imaginea de sine a României, România ar putea fi percepută ca o moştenitoare nelegitimă a unei părţi însemnate din propriul teritoriu.”
    Iată, avem teme de reflecţie azi, când toată Europa este într-un proces de recompunere. Nu este posibil ca această recompunere să nu afecteze statele europene.

    • Miklos @ Am citit mai intai comentariul, si cu explicatia data nu m-am simtit chemat la revolta fata de termenul de „imperial”. Citind textul original insa recunosc ca ideile principale se pot exprima intr-un mod mult mai simplu si evitand terminologia ad-hoc si, mi se pare foarte personala, care este discutabila pana la socanta: nimic impotriva provocarilor, dar aici pare ca nu isi merita scopul.

      In ceea ce priveste punerea in context international … este absolut de inteles incercarea de a gasi paralele si comparatii. Dar s-a incercat – nu prea sunt comparatii legitime si oneste cu putinta. Italia NU devine federala nici de fel, ca au acordat niste drepturi Tirolului – care nu prea avea ce cauta in acea tara, este una. Dar Lega se screme de 20 de ani si a devenit ridicola, nu as pune Italia in prim plan. Are niste regiuni, care corespund cumva regiunilor istorice. Germania de asemenea (de amintit ca pe la 1800 erau nu 20 de state, si sute … iarasi scartie comparatia), Spania – vrea Catalonia sa iasa din hora, dar nici una din celelalte formatiuni istorice nu par sa se grabeasca. Si ati uitat Scotia, un exemplu pe care eu il consider singurul cu o minima asemanare. Din toate exemplele se poate retine doar ideea mult mai diluata – ceva se misca in directia „regionalismului”. Dar se poate misca in multiple feluri – de aceea s-a inventat si Regio Europensis, etc. Iar problemele Europei de est de amestec de etnii nu exista nicaieri, si nu este permis sa se treaca asemenea aspecte esentiala sub tapet.

      Concluzia este ca ar fi dorit mult mai multa aprofundare a problemelor reale interne si specifice, si o reducere onesta a comparatiilor internationale la un minim care sa faca fata atat unei lecturi entuziaste cat si uneia critice. Dar mai ales probleme interne, de care am vorbit in parte mai jos, lipsesc de pe lista.

      Daca vorbim de o analiza. Caci altfel se poate sari direct la concluzie: „deconsituirea federativa” a Romaniei in cele trei Voievodate. Punct si de la capat, sa vada fiecare ce isi poate inchipui sub acest aspect 🙂

    • Nu uitati ca granitele actualelor state ale Germaniei au fost desenate in mare parte cu pixul pe harta de catre Aliati dupa razboi, cand si-au impartit zonele de ocupatie. Regiuni cu o istorie si cultura distincta timp de secole au fost unite (ex. Oldenburg, Braunschweig si Hannover – actuala Saxonie Inferioara – statul Bremen a ramas separat ca sa aiba britanicii port si acces la mare), altele au fost despartite si rearanjate (ex. sudul Provinciilor Rinului impreuna cu Palatinatul, nordul impreuna cu Vestfalia si Lippe). Orice tentativa ulterioara de reorganizare a unor state nenaturale si dezechilibrate sau de satisfacere a unui patriotirm local a fost sortita esecului: refacerea statelor Lubeck si Lippe, chiar daca a fost aprobata prin referendum, nu s-a mai intamplat. Si pana la primul razboi mondial si proclamarea Republicii, entitatile subnationale au ramas cu vechile lor dinastii; si imparatul era in acelasi timp rege al Prusiei. Regii Bavariei si Saxoniei, ducii de Hannover, etc, ii erau subordonati.

      Evolutii naturale ale organizarii federale reprezinta Elvetia si Austria.

      In Spania mi se pare interesant ca in comunitatea Valencia si in Baleare lumea se dezice in mod explicit de separatismul catalan. De aceea au inventat si „limba valenciana”. Oare care o fi explicatia?

  2. Imperial @ Cu putina distanta in plus fata de termeni putem spune urmatorul lucru: in evolutia statelor, impinsa cumva de la spate de discrepante si tensiuni crescande ale formelor existente (care, mai mult decat razboaiele de cucerire din evul mediu, au fost motorul modificarilor din secolelele 19-20), lumea s-a alimentat din idei si forme „prezente pe piata”. Adecvate sau mai putin, urma posteritatea sa descopere, actiunea se petrecea in timp!

    Daca acceptam ca modelul de coagulare de subformatiuni merita in orice circumstante metafora de imperial – avand in vedere ca vor avea loc niste noi centralizari de putere, care aduc aminte de puterea imperiala – atunci se poate accepta metafora si nu trebuie luata in mod prea personal.

    Lucrurile fiind urgente, eu gasesc ca accentul ar trebui sa cada mai degraba asupra contrastului ACTUAL intre natura problemelor si lipsa de model existent pentru solutii. Miscarea de acordeon – aglutinare si descompunere statala – care se vede la Iugoslavia, Cehoslovacia, etc, da desigur de gandit. In primul caz fiind vorba si de un fost stat federal, avem o problema GROASA cu modelele, care nu poate fi maturata sub tapet.

    Problema reala a Europei de Sud-Est fiind amestecul incomparabil al populatiilor si etniilor, de o parte – pentru care istoric singurul model ramane Romania veche – adica Imperiul roman de Rasarit, asa cum a existat in secolele 3-12 poate. Dar statul national nu merge si federatia de sus in jos are si ea probleme. Caci intervine a doua mare problema de care le este tuturor teama sa vorbeasca. Jugoslavia si Romania sunt (ultima inca) linia de demarcatie Ortodocsie/Confesii occidentale. O linie de demarcatie la care s-au oprit efecte civilizatorii si in jurul careia s-au acumulat prejudecati criminale acum 800 de ani, care astazi au intrat de mult in „inconstientul colectiv”, de unde actioneaza in continuare. Vezi numai surprinzatoarea achitare a generalilor croati de saptamana trecuta, fata de care nici cei mai provestici NGO atat sarbi cat chiar si croati nu au mai avut cuvinte. Ca mic exemplu. Mi se pare ca ramanem naivi si ineficaci daca ramanem in implicit fata de acest aspect. Dincolo de asta, daca se privesc deschis problemele, nu cred sa existe solutie imonda in sine!

    Daca ma intreaba pe cineva ce utopie as alege – atunci ar fi o confederatie sud-est europeana neo-roma-de-rasarit, care sa inglobeze toate statele si natiile care benevol ar adera prin elementul comun de a nu fi nici occidental-germanice nici pan-slaviste de tip nordic. Roma de rasarit era buna la problemele interetnice, avea alte probleme – dovada ca la aceasta tema, in media a 500 de ani, chiar si sub turci era mai multa armonie (cand nu dadeau turcii cu tunul), decat sub austrieci, spre exemplu. Evreii sunt cei mai buni martori la aceasta comparatie. Dar sunt idei tabu – si din pacate recunosc ca este greu sa iti imaginezi cum sa faci o uniune din statele actuale. Aici insa Romania cu Ungaria ar putea cu un mic efort intelectual (MARE) juca un rol de maturitate. Care la nivel politic actualmente lipseste cu desavarsire de ambele parti. Dar ca directie de utopie, nu as retrage-o atat de repede.

  3. Si inca … @ La mentiunea „Desigur, problema pare în primul rând transilvană.” ar trebui sa mergem cu sinceritatea pana la capat si sa recunoastem: este problema diferentei dintre un trecut de un timp relativ, in sfera civilizatorie occidentala (Transilvania) si unul in sfera corupatorie turceasca. Nimeni nu a ales cu adevarat una sau alt, i-a picat pe cap. Cu sau fara federatie problema este daca se accepta consecintele sau fiecare doreste in continuare capra si varza. Cam asa. Si cand spun fiecare, asta vreau sa spun: transilvanii, dorinta unei priviri mai blande dinspre occident (vezi obiceiul luat chiar si de unii romani de a se afirma „transilvani”, si nu romani, caci numele de roman are cota proasta pe piata in ziua de azi), iar pentru cei de dincoace de Carpati, cota numerica: am avut mai putine privilegii de dezvoltare in istorie, macar avam numarul si decizia in statul actual. Fiecare are ceva de cedat si trebuie sa se decida asupra modului de convietuire. Tinand cont ca nu suntem singuri pe lume si mai exista si niste vecini nordici fata de care chiar si Romania intreaga, si Romania+Ungaria este un hap, dar mai bine intelesi decat dezbinati.

  4. Pingback: Nou FAIL pentru Laszlo Tokes: mesaje din UE pentru autonomie. Sau independenta? [Video][Joia MaghiaRomania] « MaghiaRomania

Comentariile nu sunt permise.