Mici povestiri din viata de zi cu zi (2) – de Gábor Egry, istoric


Sfârșitul lui aprilie 1910 începuse ca o perioadă promițătoare pentru Ferenc Kovács, institutor la familia contelui Szapary. Petrecuse o vacanță binemeritată călătorind şi vizitând – printre alte orașe – şi Dresda. L-au încântat nu doar faimoasa arhitectură barocă, dar și viața culturală, s-a dus la Operă şi a vizitat colecțiile de artă. Fiind profesor de meserie și originar din Ungaria, o țară ai cărei locuitori se simțeau frecvent inferiori semenilor din Vest, era cu siguranță fericit să întâlnească un grup de elevi de gimnaziu, purtând pe uniforme culorile naţionale românești. Era probabil curios și, evident, dornic să înceapă o conversație cu acești tineri venind dintr-o țară situată chiar mai la est decât a sa și aflați în plină imersie în cultura occidentală.

A rămas imediat siderat. Se aștepta ca tinerii să-i indice Bucureștiul sau Iașiul ca loc de baștină, nu Kronstadt (!). Potrivit descrierii dintr-o scrisoare publicată în ziarul de limbă maghiară Brassói Lapok (Pagini Brașovene), aflând că domnișorii veneau tocmai din Regatul Maghiar, Kovács s-a înfuriat din cale afară. Le-a cerut pe loc să folosească numele unguresc al orașului, să-i vorbească în limba maghiară și – din moment ce erau cetățeni maghiari – să lepede culorile naționale românești de pe uniforme. Mânia lui s-a potolit abia după ce-a dat nas în nas cu un cunoscut, un maghiar din Cluj pe care-l întâlnise cu două seri în urmă la Operă, şi i-a povestit întreaga istorie. Au dezbătut-o apoi de-a fir a păr, amândoi la fel de îngroziți.

În scrisoarea adresată ziarului maghiar, Kovács s-a arătat uimit de posibilitatea ca niște elevi să poarte tricolorul românesc pe uniforme, să nu fi învățat că nu există niciun oraș pe nume Kronstadt şi să îndrăznească a vorbi românește în străinătate, cu toate că erau “supuși maghiari cu limba maternă română”. Fără menajamente, i-a numit trădători de țară. A urmat o dezbatere aprinsă, ziare din Cluj, Budapesta și de aiurea au comentat cazul, cerând guvernului să ia măsuri. Gazeta Transilvaniei a apărat elevii și Şcoala Comercială din Braşov, susținând că întreaga poveste nu-i decât o nouă dovadă a intoleranței maghiare, iar Kronstadter Zeitung a luat partea românilor.

Dezbaterea s-a încheiat cu o altă scrisoare din Germania, de la Aladár Koós, un ajutor de prăvălie, stabilit mai înainte cu zece ani la Hamburg. El a descris propriile aventuri cu respectivul grup: aflase de scandal din ziarul maghiar şi s-a pregătit înadins să-i primească pe elevii brașoveni și să le fie ghid prin Hansastadt pentru a-și face o impresie despre ei. I-a însoțit timp de trei zile, perioadă în care i-a găsit foarte politicoși și respectuoși. Cum nu Ştia românește, au vorbit în maghiară şi n-au folosit niciodată înfiorătorul cuvânt Kronstadt. A tras concluzia că ar fi fost mai bine dacă profesorul Kovács n-ar fi creat o dramă națională din susținerea ideii că niște șepci școlărești ponosite și fără tricolorul maghiar pe ele ar duce Ungaria la pierzanie. Totodată, scria Koós, institutorul nu trebuia să fi fost surprins când cineva aflat în Germania și întrebat în limba germană răspundea tot în germană.

Povestea în sine este nesemnificativă; ea oferă, în schimb, o imagine a atmosferei epocii și a problemelor legate de spațiul național și de definirea apartenenței naționale, precum și a așteptărilor privind comportamentul personal asociat anumitor definiții. Cum se putea cineva identifica – în accepțiunea lui Kovács – ca fiind român sau maghiar și cum trebuia înțeles acest statut? Conceptele erau departe de a fi clar definite. A purta culorile naționale însemna pentru el a fi român în sensul strict de cetățean al Regatului României, un spațiu limitat în acea vreme la teritoriul Vechiului Regat. Calitatea de cetățean maghiar – chiar și pentru o persoană de etnie română – însemna implicit acceptarea rolului de patriot maghiar. Dar acest concept de patriotism era presărat cu elemente stranii precum vorbitul limbii maghiare în străinătate, purtatul însemnelor naționale maghiare și folosirea toponimiei maghiare. Pe scurt, identificarea cu ideea națională ungară, un concept mai larg decât cetățenia sau decât patriotismul civic[1].

După cum reiese din dezbatere, abordarea naționalistă a lui Kovács era foarte răspândită, și opinia publică a fost rapid inundată cu cereri patriotarde de reparații. Dar nici acest vacarm nu putea acoperi problemele și contradicțiile inerente celor două definiții.[2] Naționalitatea și cetățenia nu aveau nici pe departe înțelesuri identice, iar noțiunea de cetățenie era deseori alterată de atribute împrumutate din ideea națională, putând chiar surclasa naționalitatea în anumite situații. Pentru Kovács, folosirea denumirilor românești sau germane de către o persoană originară din România era un act legitim, chiar dacă respectiva persoană nu era de etnie română.

Expunerea unui alt caz ar oferi probabil mai multe lămuriri: Alexandru Citron, evreu – de confesiune mozaică – supus maghiar, lucra în anii ’20 la Atelierele CFR din Pașcani. Suspectându-l că ar fi spion maghiar, Siguranța i-a întocmit un dosar de urmărire în care apărea ca evreu după religie, de naționalitate maghiară și cetățean maghiar. Cu toate astea, în practica judiciară din acea perioadă în cazul cetățenilor români, naționalitatea era sinonimă cu apartenența etnică, iar, din acest punct de vedere, evreii erau considerați o nație separată. Dacă Citron ar fi fost român în acte, el ar fi apărut cu siguranță ca evreu la rubrica naționalitate, dar cetățenia i-ar fi surclasat naționalitatea[3].

E greu, încă odată, de mers prea departe în concluzii. Dar e probabil clar că naționalitatea nu poate fi definită formal. O asemenea definiție ar fi inadecvată, ea cuprinzând, în anumite cazuri, și alte definiții, a căror includere ar deveni imediat inacceptabilă oficial.

Traducere de Calin/Koroviev dupa „Small stories from everyday life„, editare si corectura Catalina Tincu

Gábor Egry (n. 1975 la Miskolc, Ungaria) este istoric, PhD, cercetător la Institutul de Istorie Politică, redactor-şef al revistei Múltunk. A scris trei cărţi, din care două despre Ardeal: Az erdélyiség színeváltozása. Kísérlet az Erdélyi Párt ideológiájának és identitáspolitikájának elemzésére, 1940-1944. Napvilág Kiadó, Budapest, 2008. („Transfigurarea transilvanismului. O încercare de analiză a ideologiei şi politicii identitare a Partidului Ardelenesc, 1940-1944”) şi Nemzeti védgát vagy szoldíd hasznoszerzés? Az erdélyi szászok pénzintézeti rendszere és szerepe a nemzeti mozgalomban (1935-1914), Pro Print, Csíkszereda (Miercurea Ciuc), 2009 („Şanţ de apărare al naţiunii sau orientare moderată către profit? Sistemul financiar al saşilor transilvăneni şi rolul său în mişcarea naţională (1835-1914”)) A fost bursier al Colegiului Noua Europă la Bucureşti (Octombrie 2009 – Februarie 2010).
_______________
[1]Cu toate astea, obligativitatea folosirii denumirilor geografice își are în mod pervers rădăcinile în conceptul mai înainte amintit: respectivele denumiri fuseseră stabilite prin lege, iar respectarea legii era nucleul patriotismului civic. Caracterul ei pervers e și mai bine ilustrat de o altă poveste, din 1917, când un domn oarecare din Kosice/Kassa i-a scris lui István Apáthy, profesor la universitatea din Cluj, cerându-i să intervină la guvern pentru că statul major al armatei germane publicase hărți ale diferitelor teatre de război folosind exclusiv versiuni germane ale denumirilor geografice.
[2.] Nu mai insistăm asupra unui alt punct de vedere exprimat de Aladár Koós: nefiind vorbitor de română, Kovács li s-a adresat tinerilor în limba germană, iar răspunsul primit, conținând numele german al orașului, era unul corect.
[3]Cazul Citron scoate la iveală un alt aspect interesant: ambiguitatea granițelor. Prima pagină din dosar, completată în 1924, menționa locul prin care acesta intrase în România în noiembrie 1919: punctul de frontieră Oradea Mare – Predeal. Poliția accepta astfel o formulare ambiguă – aceea că Citron ar fi trecut granița din Transilvania în Vechiul Regat – deși, oficial, România își proclamase, prin voință populară, imediat dupa 1 Decembrie 1918, suveranitatea asupra unui teritoriu ce aparținuse Ungariei.

Anunțuri

21 de gânduri despre “Mici povestiri din viata de zi cu zi (2) – de Gábor Egry, istoric

  1. Din punctul meu de vedere este 100% exact atitudinea pe care o au cei mai multi romani acum fata de minoritatea maghiara din Romania. Plus, din nou, eterna si clasica poveste cu natiunea in sens politic vs. natiunea in sens social-cultural, care nu se prea pupa una cu alta.

    • Kiwi@ Mi se pare ca si tu esti cam orb la diferente. Esti om de stiinta si spui „exact!”?!
      Trei sute de oameni demonstreza la Budapesta in fata ambasadei romane, sustinand cerinta scrisa a unui „Nationalrat de Szekler” care cere literal „… restituirea la Ungaria a teritoriilor (secuiesti?) ‘luate pe nedrept’ „. Si Romania isi vede de treaba.

      Conducatorii disperati ai unor partide, gasesc util sa instaureze unitate, chemand la demonstratii unde elementul emotiona forte este zvonul ca „este in pericol invatamantul in limba maghiara” – zvon pe care chiar reccsman, prezent la fata locului, l-a declarat ca zvon neintemeiat (dar eficace). Acolo unde a trebuit un efort intens – Lorand, Ovidiu si Reccsman – de lectura de acte, pentru a ajunge la concluzia ca ceva pute in legatura cu modul in care a actionat eparhia pentru reimproprietarire.

      Adu-mi tu te rog aminte, pentru ce fusese condamnat Cosbuc la moarte, putin inaintea razboiului, in Ungaria?! Cum poti tu compara cu 100% exact? Nu este normal!

    • kiwi@ Mai concret: un Trabant si un camion de 40 de tone sunt „100% exact acelas lucru”. Au roti de cauciuc, volan, motor cu ardere interna si circula pe sosele. Cam asa judeci. Si intr-adevar, de la o distanta, sunt exact acelas „lucru”, anume vehicule stradale cu motor. In egala masura, relatiile din imperiul Ungar si de astazi sunt exact aceleasi „lucru”, anume niste „relatii etnice istoric impovarate”. Si totusi, nu este greu in ambele exemple sa realizam, mai in detaliu, ca nu incape vorba de”100% exact acelas lucru”. Si ti-am dat cateva exemple care mi-au trecut mai intai prin cap, exista mai bune, si tu ca Ardelean ar trebui sa stii mai multe ca mine. Chiar povestea lui Olahus – iti poti tu imagina ca in ziua de astazi, mutatis mutandis, se mai poate petrece „exact acelas lucru?”. Fii serios!

      Nu favorizam pe nimeni si mai ales nu favorizam pacea si intelegerea, calcand distinctiile si diferentele cu concasorul, eset o iluzie. Cum spunea presedintele nostru Gnauck acum o saptamana, „Este eronat sa maturam probleme reale sub tapet si sa evitam discutia, crezand ca aceasta serveste intelegerii”. Nu serveste, dauneaza, tuturor partilor!

      Si sa nu imi luati exemplul la bani marunti, caci evident nu merge atat de departe pana la a sugera ca unii sunt Trabant, altii au fost camion – lucrurile sunt mai complicate! Ei dracia dracului, ca sa zic asa!

      • Eu ma refer ca atitudinea populatiei este la fel. Atunci: toti cel care locuiesc in Regatul Ungariei sunt maghiari si au datoria sa fie buni maghiari si la revedere. Acum: toti care locuiesc in Romania sunt romani si au obligatia sa fie buni romani. Evident, sunt schimbari, care se datoreaza epocii.

        Si legat de atitudinea multor romani, ca „toti din Romania trebuie sa fie romani!”, aua aparut destul d emulte povestioare pe blog. Acum singurul exemplu pe care il am in minte este o povestioara cu o doamna si copilul ei, care au luat taxiul in Bucuresti, si soferul le-a dat jos din masina fiindca vorbeau ungureste.

      • Kiwi@ Iarta-ma si nu te supara! DAR – tu insuti te-ai ratoit la French Fries
        cand a spus ca „toti negrii au IQ sub 70” si i-ai cerut studii stiintifice pe care s-ar baza afirmatia lui insultatoare, si ai avut dreptate. Acum insa faci la randul tau o afirmatie nefundata, si care nu poate fi fundata in nici un fel, si eu iti cer sa cugeti, si sa incerci sa demonstrezi pe exemple, caci vei realiza singur ca 100% egal nu are picioare pe care sa se sprijine! Ce spui tu este din ciclu „Evreii au fost persecutati de nazisti, si acum fac ‘exact acelas lucru’ fata de palestineni”. Sau negrii au suferit sub apartheid in Africa de Sud si acum „fac exact acelas lucru” fata de albi. Sunt aberatii! Este trist, si in firea lucrurilor ca pendulul nu se opreste in mijloc, in Eden, ci bate undeva in defavoarea celor care inainte au avut painea si cutitul; ajunge pentru a pune semnul egal, ca la Trabant si camion.

        Afirmatia „100% acelas lucru” este mama sovinismului ascuns – si nu numai in cazul de care vorbim, cum vezi are si ea o familie mai larga. Raspunde-mi mai bine la intrebarile mele pe care ti le-am pus explicit.

      • kiwi@ Acolo, un individ a reclamat la ziare niste romani pentru ca nu vorbeau ungureste … in Germania, a publicat in ziar infractiunea, si se intelege ca au fost si un fel de represalii. Si ai si tu un exemplu care sa dovedeasca in mod stiintific ca acum este „100% exact acelas lucru”: anume „soferul le-a dat jos din masina fiindca vorbeau ungureste”. Trabantul si camionul draga Kiwi! Cat timp oamenii se incapataneaza se doreasca ca diferentele sa fie bagatelizate si cine le numeste sa fie considerat poate chiar suporter al exceselor – in cazul de fata romanesti – suntem in Evul Mediu. Nu imi place acolo.

        Si nu inteleg cum un om rational care reactioneaza deoparte ca o coarda supersensibila, cand cineva afirma din burta ca „negrii au IQ sub 70”, poate la randul sa afirme din burta ca „exte 100% exact acelas lucru”, fara sa se gandeasca cam ce poate sa insemne aceasta afirmatie si cum s-ar putea verifica … stiinfific sau cu bunul simt!

    • Kiwi@ Scuza-ma, uitasem ca nu suporti mai multe idei deodata. Iata o chintesenta a raspunsului meu:

      1. Afirmatia „exact 100% acelas lucru” ma surprinde de la un om obisnuit cu cercetari si dovezi stiintifice. Dar iata o diferenta importanta: Romania a implementat institutii cu scopul de a ingradi si condamna abuzuri de tip etnic. Au fost folosite pentru a-l averiza chiar pe premierul von Plagiat. Asemenea insitutii pot folosi si isi au limitele lor si in occident (poate nu in Finlanda).

      2. In plus sunt convins ca exista o buna majoritate de oameni in Romania chiar si astazi, care condamna sunt capabili sa discearna cand are loc sovinism, ii deranjeaza – unii poate o si afirma. In exemplul de mai sus … greu de spus, parca era alta atmosfera. Ideal ar fi sa nu existe sovinism, de acord. Dar traim doar in the best of all POSSIBLE worlds.

      3. Am afirmat explicit, si repet: obiceiul de a pune semn de egal intre ORICE FEL de situatii de tensiune sau conflict – de origine etnica, spre exemplu – este in ochii mei baza tuturor sovinismelor de tip „politic corect”. Asta are o baza larga de exemple – te rog sa nu intelegi la modul personal. Totusi daca iti da de gandit, nu mi-ar parea rau.

      • Preda, te legi de un singur cuvant / o singura expresie. Chestia aia se numeste nitpicking, cautat acum in carul cu fan. Eu ma refer ca atitudinea majoritatii fata de grupul etnic minoritar („destabilizeaza statul”, „sa vorbeasca limba oficiala”, etc.) si a statului „national” este in mare parte neschimbata in ultimul secol. Nu am exprimat nici un fel de judecata de valoare cu privire la acest fapt, nu am zis nici ca e bine, nici ca e rau. Am exprimat o opinie, am interpretat dupa cum m–a dus capul faptele care au fost prezentate, si atat. Si, daca chiar intereseaza pe cineva, consider lipsa de inelegere de astazi o dovada de infantilism.

        In plus, uita-te cate voturi au primit comentariile mele si cate au primit ale tale. Nu cred deci ca vreun alt raspuns ar fi oportun.

      • Kiwi@ „In plus, uita-te cate voturi au primit comentariile mele si cate au primit ale tale. Nu cred deci ca vreun alt raspuns ar fi oportun.” – ai avut tot timpul sa remarci ca pe acest blog exista o armata de ostasi fara voce, care au invatat una: voteaza impotriva la tot ce cere de la ei efort, ii pune sa judece, ii pune in chestiune – si sunt satisfacuti si isi misca degetelul cand ii mangai. Nu poti sa ii mangai tot timpul, si aceste voturi nu indica decat solidaritatea de gasca.

        Dar nu iti fa griji, nici nu te-am provocat nici nu trebuie sa te gandesti mai departe decat iti este comod, esti in ordine asa.

  2. Olahus@ Acest episod are avantajul de a avea un caracter documentat, util unei discutii. Altfel mai ca nu merita comentarii: cine stie, stie mai multe, cine nu vrea sau nu poate sa stie, nu se va schimba. In generatia mea noi am putut inca vorbi seri in sir cu batranii ardeleni care isi petrecusera inca tineretea in Austro-Ungaria, si care, cum se intampla in lumea intreaga, abea la batranete ajunsesera sa aiba linistea necesara pentru a-si povesti istoriile traite. Si episodul de mai sus este undeva la mijloc, in spectrui celor traite si auzite. De aceea discutiile abstracte despre nationalitate/etnie versus cetatenie nu valoreaza doi bani, caci experienta in spatele acestor vorbe poate avea calitati incomensurabile.

    In Imperiul Austro-Ungar, se vorbea de „limba materna”, se „concedeau” poate chiar anumite de drepturi la limba. Dar ca cetateni se astepta ca oamenii toti sa fie niste fotocopii de maghiari fideli natiei unice maghiare. De aceasta realitate nu se prea discuta aici! Asta este. In imperiul Rus a fost doar usor mai rau: Romanii au aveau chiar o „republica socialista” – dar ajungea sa recite cumva in public (e.g. pe strada) o poezie de Eminescu sau Alecsandri, si sfarseau in Siberia. Literal, fara figuri de stil, am cunoscut oameni cu acesasta istorie! Asa era, iar majoritatea maghiarilor cu care am vorbit inainte de ’90 deplangeau ca nu au atatea drepturi in Romania, caci vezi doamne, Basarabenii au republica lor „autonoma”. Termenii „politico-adminsitrativi” sunt deci apa de ploaie pentru cine este neinclinat sa se uite la viata! De aceea spun: one among many. Vor comenta poate altii la detalii.

    Ce ma preocupa pe mine este un paradox la care ma gandesc de zeci de ani! Majoritatea Maghiarilor din Ardeal care au crescut inainte de 1920 au crescut in acest spirit: facea parte din demnitatea lor, din spiritul lor civic, sa fie indreptatiti sa astepte de la toti supusii maghiari (caci asta erau, desi se chemau cetateni …) sa fie maghiari … de limba necunoscuta, pe care insa sa nu o afiseze in public. Unii mai omenosi, altii mai tantosi – dar spiritul colectiv era acesta, cum o denota foarte bine istoria aleasa de Olahus. Apoi peste noapte s-au trezit in situatia in care cuvantul l-a spus nu calitatea lor de etnici ai natiunii dominante intr-un stat, ci calitatea de a trai in sanul unei majoritati de alta limba. Am avut prea des impresia ca ei nu au mai fost in stare sa perceapa diferenta intre tratamentul pe care l-au cunoscut in noua lor calitate, si vechiul tratament pe care crescusera cu obiceiul sa il ofere celorlalti! Dramatic, daca stai sa te gandesti! Si aceasta incapacitate de a sesiza diferentele incontestabile, s-a transmis din generatie in generatie, pentru ca nu a existat un timp pentru dezbateri lungi si … la un moment dat, si fructuoase. Istoria a mers inainte cu biciul! Evident, in inconstientul lor, egal ce se petrecea, maghiarii aceia (sau o buna majoritate) erau convinsi de faptul ca „asa cum i-am tratat noi pe ei, vor ei acuma sa ne simtim noi” – si cum „ei” erau niste olahi, pesemne ca gaseau in mintea lor motive pentru a se convinge ca era chiar mai rau, dar niciodata mai bland!

    Astfel se face ca astazi, chiar majoritatea oamenilor evident foarte de treaba care discuta aici prezinta inca aceasta pata oarba:apar functional incapabili sa discearna nuante intre trateamentul etniilor in Austro-Ungaria, Imperiile rusesti, si Romania. Tot o apa si un pamant, dar daca se gasesc argumente care par la prima vedere sa indice ca in Romania este mai rau, alea sunt aduse! Si totusi, tonul face muzica!

    Am trait apropare trei-sferturi din viata ca strain, si pot sa marturisesc ca, dincolo de etica si omenie, nu se poate SUPRAVIETUI ca unul intre multi, daca nu inveti cu efort sa te privesti constant undeva din perspectiva majoritatii – pastrand obiectivitatea, si esentialul necesar din propria demnitate. A-ti spune ca astia sunt mai rai decat erau ai mei cu strainii, nu te duce nicaieri – caci tu trebuie sa stii sa fii strain si demn. Basca ca tocmai din cauza omeniei si a moralitatii, exercitiul acesta dur este foarte sanatos pentru calitatea vietii, chiar si pentru cei ce fac parte dintr-o majoritate in care au luxul de a nu-si pune atatea intrebari identitare. Stiu ca paradoxul meu va starni reactii – dar l-am observat prea des ca sa mai cred ca este doar o aparenta; si este pana la un punct si logic sa fie asa. Dincolo de acel punct este „time for a change”. De aceea il exprim. Sa fie de asemenea clar, nu il exprim in calitate de repros, ci pentru constientizare! Se zice ca eschimosii disting in limba lor si recunosc fizic sapte culori de zapada, unde noi stim doar alb. De ce oare? E un fapt.

  3. Despre Brasov / Brasso / Kronstadt / Corona, unde imi petrec cam 30% din timp:

    Cateodata intalnesc straini sau romani din alte orase si ii plimb cu placere pe unde se poate: Klauster strasse, dupa biserica catolica si Piata Sfatului (Rathaus platz / Főtér) ii arat biserica ortodoxa greaca, si intru in curtea din spate unde este cimitirul, ca se le arat si fortificatia veche, cu ale lui turnuri ramase intacte fata de recentele betonari si care nu se zaresc de nicaieri…

    Cine mai stie cum se numea strada Sforii in germana, sau unde era sediul Asociatiei Sasesti de Patinaj, si cateva alte detalii?

    Dar Brasovul azi e romanesc! Si are o noua istorie, non-nationala? sau doar trecuta prin memoria selectia a comunitatii. Pe alocuri umbrelutele care poarta numele orasului in trei limbi isi mai arata si latura ungureasca.

    Insa orasul azi nu aminteste nicaieri de cei doi „monstrii” internationali cu care orice oras normal s-ar mandri: George Brassai si Peter Maffay. Brassai era care s-a laudat cu orasul, luandu-si ca nume de artist („Brassai” = „din Brasov” pe ungureste, putin arhaic).
    Desigur pentru Brasov, pentru brasoveni azi e un nimeni.
    Ei s-au nascut acolo si prea putin stiu, sau ii promoveaza.
    Insa Brasovul e capitala turismului romanesc. Unde Vechiul Aro straluceste in centru promovand personalul comunist, dar cu o cladire art-deco inchis, alaturi de monstrul comunist fiind ocupat de 10% de turisti debusolati, care nicaieri nu aminteste de frumoasa biserica reformata demolata de comunisti.

    Si foarte putini dintre tinerii care stau pe rotonda de pe Tampa stiu ce a fost acolo, si cum a disparut. Dar toti confirma ca acum e normalitate si minoritatile au sanse egale

    Si multe alte povesti se pot spune.
    Olahus ma bucur ca ai gasit aceasta poveste. Dar ar fi interesant de cautat azi aceste lucruri cum s-ar repeta, daca un regatean majordom in Baneasa ar vizita orasul si ar vedea ungurii de la Aprily marsaluind cu tricolorul lor ….

    • Miklos @ Este trist tot ce spui – de Brassai si Maffay stiu mult mai multi decat gandesti, dar meri si cauta motivul pentru care nu se mandreste nimeni la nivel orasenesc cu ei? Poate pentru ca unul a plecat la 14, celalalt pe la 18 ani din Brasov? (Pe langa motivul la care te gandesti tu 🙂 )

      In alta ordine de idei, Bucurestiul este mai plin de gauri – orasul in care sub Ceausescu s-a daramat cel mai mult, nu Brasov, nu Cluj sau TImisoara. Cati tineri crezi ca mai stiu ce era inainte in acele locuri. Este un lucru care ma instraineaza ingrozitor: Romania intreaga a fost distrusa cultural, etic si social sub comunism (si din pacate procesul este departe de a fi incheiat, doar un tip de excese a fost eliminat). Cultura romana este memorie, si nu ceea ce vehiculeaza media – cu corecturi de rigoare, dupa 1990. Cultura si societatea maghiara si germana au fost lovite in acelas timp – precumpanitor pe idei comuniste. Sub Ceausescu, la sfarsit, se pare ca nu numai. Germanii, evreii au ‘plecat’, deci deja o parte importanta a scenei ce ramasese s-a saracit. Iar maghiarii care privesc cu nostalgie cum privesti si tu orasul Brasov, transmit o senzatie difuze ca se uita la inabusirea unei culturi pe motive etnice si sovine. Si se sparge oarecum comunicarea – pentru ca atunci cu romani cand a fost sovin Ceausescu, sau antecedentii lui Stalinisti, cum se numeste fenomenul? Straniu!

      Marsaluiesc ungurii de la Aprilyi prin Hamburg? Nu inteleg paralela …

  4. tot Miklos@ M-ai molipsit cu tonul povestirii tale nostalgice! Si ca „pedeapsa” vin si eu cu una nostalgica. In anii 1980, in Romania se daramau biserici, in Bucuresti, in toata tara, pe capete, „monstrul” de la Bucuresti radea cartiere vechi intregi. Ca sa nu stam cu mainile in san, mai protestam, scriam pe la un ziar. Cunosteam un preot catolic olandez – Herr van Rijn, nu om splendid, facuse rezistenta in Olanda, apoi casatorit in Elvetia, avea acum un azil de refugiati in sat, si ma mai folosea ca traducator, caci avea mai multi romani. Intr-o zi la o cafea ii povestesc de daramarea bisericilor, incarc putin emotia pentru a-l intreba daca nu vrea sa ne sustina in vreun fel. Dar acest om deosebit de uman si sensibil, nu parea sa reactioneze la relatarile mele, parea departe in ganduri – inca putin si as fi fost tentat sa cada in pacatul autovictimizarii (biserici ortodoxe, nu il impresioneaza). Dar vorbeste si imi spune ca a inteles foarte bine ce ma misca si are multa compasiune … dar nu poate sa se angajeze intr-o actiune unde nu este motivat. Si inainte sa apuc sa pun orice intrebare – care nu putea fi decat stupida – imi relateaza cum in orasul lui natal din Olanda, din anii ’70 incepusera sa vanda cate o biserica catolica, acum erau deja trei intr-un orasel mediu. Nu „temple multipurpose” ca in America, biserici adevarate, medievale, frumoase – la licitatie!

    Pe drum spre casa in masina am luptat in minte sa nu ma puna naiba sa fac vreo asociatie deplasata intre bisericile olandeze devenite discoteci din cauza economiei de piata si bisericile din Rusia devenite piscina din motive ideologice. Si pentru ca am izbandit in aceasta dificila lupta, am cazut in pat si am dormit bustean!

    Toti au povestile lor, sunt fiecare unice in felul lor … cateodata nu putem face altceva decat sa le schimbam intre noi. Cu putin noroc ne simtim mai putin singuri si uitati 🙂

  5. Cateva repere des intalnite de mine in ce priveste vice-versa situatiei descrise, de la concetatenii romani:
    1. „Clujul nu e Kolozsvar!”, „Tinutul Secuiesc – pamant romanesc”
    2. „Daca vreti sa va cultivati valorile nationale, duceti-va in tara voastra!” (Ungaria)
    3. „De ce nu va prezentati pur si simplu ca romani in strainatate decat sa mai explicati ce 4. inseamna maghiar din Romania?” sau „V-ati nascut in Romania, deci sunteti romani”
    4. „Cum va permiteti sa purtati tricolorul altei tari, cat timp sunteti cetateni romani?”
    5. „Nu e frumos sa vorbiti ungureste ca noi nu intelegem.”

    deci, ma alatur lui kiwi pentru ca vad destule asemanari in ce priveste atitudinea nationalista si conceptia ratata a statului-natiune, oricine ar fi la putere.

    • reccsman, kiwi@ Si asta inseamna semn de egal 100% ? Astea sunt semne de intoleranta grava – cum am spus cele doua situatii apartin aceleiasi categorii, care din pacate naste intoleranta. Dar nu pot vorbi de „100% exact acelas lucru”. Cucoana care a fost data jos din taxi, poate sa reclame la firma de taxi, sau la una din mai multe ONG-uri, si un departament de stat. In schimb plangerea la ziar a acelui invatator a fost din cate am inteles perfect in acord cu politica imperiului, si daca inteleg bine a dus si la o inasprire a situatiei romanilor. Nu este vorba de nici o structura compensatorie carora li se puteau adresa. O diferenta! Aduce-ti va aminte: cand Ponta a incercat sa dea vina pe Maghiari pentru pierderea referendumului, au fost 9 asociatii romanesti care au protestat si au depus plangere la organismul existent. Cat este de eficace ? Nici organismele pentru protectia impotriva xenofobia din Franta, Germania sau chiar Elvetia nu sunt foarte eficiente – dar exista si fac ceva! Eu am fost abordat intr-o noapte cand ma plimbam pe langa casa mea in Zürich de o patrula de politisti: mi-au pus o lanterna de 100W in ochii ca la securitate fara sa spuna o vorba – dar nu ma lasau sa ma misc. Daca nu le vorbeam eu, asteptau o miscare ca sa treaca la bataie cu bastonul gata pregatii: noroc ca stiam ca exista asemenea „incursiuni” – le-am luat numarul de la masina si am depus plangere destul de sus … mi s-a spus ca au primit un „avertisment”. Circula jocul unor politisti plictisiti de a provoca la bataie cetateni cu aparente mai putin „ariene”. Ce soui – falimentul statului federal?

      Nu va mai grabiti asa de repede la concluzii care sunt produsul nerabdarii, falimentul statului national este o moda cum a fost o moda falimentul capitalismului – si ne-a adus ce cunoastem! Domnul Kiwi isi exprima utopia oferind ca model de vis un arhipelag Finlandez – doar mare de jur imprejur! – in care Suedezii au 93% din populatie si o buna autonomie. Cat de emotionant! Si cat de futil si oarecum iresponsabil sa prezinti in Romania acesta ca un vis de demn de a fi visat. Daca maghiarii din Romania ar fi toti intr-un arhipelag – iti jur ca si Romania le-ar fi dat de mult autonomie! Dar in situatia reala a da pe la nas oamenilor cu asemenea vise rupte de realitate, este inconstient! Ce sa viseze maghiarul: un arhipelag propriu? Nu se va gandi la asta, si va ramane in afara realitatii!

      INTELEGETI odata ca toata Europa de est a fost sub doua mari imperii care au amestecat neamurile de nu incape .- producand situatii care nu au comparatie sau model in Europa Occidentala! A existat un model rupt din realitate: in imperiul Otoman au declarat niste aromani „republica de la Krusevo” – care inlocuise in modul cel mai natural si cu bun simt in lista de idealuri ale revolutiei franceze, pasul cu „statul natiunii cetatenilor liberi” cu „statul natiunilor libere si fraterne”. Iar in comitetul de revolutie erau reprezentate sapte natiuni, inclusiv turcii! Asta era o idee reala – dar a durat 13 zile pana au infrant-o turcii. Si nu a ajuns in carti, ca sa se mai gandeasca oamenii la alte modele decat cel occidental, in momentul cand cele doua imperii s-au descompus si trebuia organizata lumea intr-o forma noua. Asta este tot, trist, cum vrei,

      Dar nu mai dati cu piatra inainte de a gandi bine ce vreti in schimb! Eu avand si origini aromanesti, pot sa-ti cant un cantec despre statul national: caci la modul cel mai paradoxal, sub turci problemele etnice erau mai mici decat in imperiul austro-ungar, iar aromanii doar dupa crearea statelor nationale din Balcani au fost inabusiti – caci acestea spre deosebire de Romania nu cunosc, in marea lor majoritate notiunea de recunoastere a minoritatilor. Numarul lor nu a evoluat, ca la maghiari, in proportia sporului natural, s-a redus cu un factor de 10! As putea deci sa zic si eu cu atat mai mult, „falimentul statului national”! Foarte bine – nu asta-i problema. Daca vrem mai bine, daca vrem o Europa a natiunilor libere si fraterne, datoria noastra este sa ii oferim acestei Europe din partea noastra niste cetateni si niste etnii de oameni maturi, rezistenti ispitei raspandite a intolerantei, si pe cat se poate de stapani pe propriile mituri si prejudecati – si nu stapaniti de ele! (Caci sa dispara acestea cu desavarsire, nu poti visa!)

      Bataia pestului nu este lupta cu vorbe goale „falimentul statului national”, „autonomie”, etc. Ea este in viata, in lupta de zi cu zi cu prejeudcatile si miturile nascatoare de intoleranta. Si astea exista de ambele parti! Iar un exemplu extraorinar l-ai oferit in aceste zile, cand impreuna cu Ovidiu v-ati ostenit prin intrebari si juridictii pana ai ajuns la concluzia care fusese dibaci ascunsa, ca „ceva pute in modul in care eparhia si-a revendicat reimproprietarirea”. Este lupta adevarului si ratiunii cu explicatiile facile! Iar daca pute, nu pentru ca sunt maghiari, si pentru ca in lume pute din pacate – si nu tot ce pute are iz etnic, cum doresc unii sa generalizeze! Inca odata felicitari!

      • reccsman, kiwi@ „vorbim doar de simptome” – aha! Pe limba mea, vorbim de faptul neplacut pana la ingrijorator ca manifestari de tip intolerant si sovin tind sa se intareasca. Xenofobia se bazeaza orisiunde cam pe acelasi rationament de gloata „Eu sunt la mine acasa, iubesc strainii si ii menajez … dar sa aiba bunul simt sa fie ca mine!” – si tampul judeca „ca mine” dupa bunul plac, nici macar dupa legea tarii. Cum apa este hirodgen si oxigen, exact la fel in baie, rau si ocean sau banchiza, acest tip de gandire il vei gasi in toate formele de xenofobie – nici romanii nu sunt mai inventivi!

        Eu dupa primele patru cinci „scheiss – Ausländer, gehe heim” primite intr-un an doi, am invatat de voie de nevoie ca
        a) sunt inevitabile
        b) nu ma ajuta sa le matur sub tapet, dar si mai putin sa le tematizez (vezi limita fragila dintre compasiune si ipocrizie)
        c) trebuie sa invat sa discern – la ce tip de oameni pot veni, care este importanta consecintelor, etc.
        d) cand este grav – un mobbing la slujba – atunci incerc sa recurg la mijloace legale sau civile, sa stiu macar ce pot si ce nu pot acestea.

        Din aceasta experienta insist asupra distinctiilor – tacamul de organizatii de care te poti folosi, nu este mai mare in Elvetia decat in Romania, alte lucruri sunt diverse. Si inainte de a da cura unei boli este bine sa ii spui corect: gripa, pneumonie sau cancer! La asta ma refer.

  6. @Preda: Da, poate ai dreptate. Daca te muti din oras, „orasul” te va pedepsi. Chiar daca toata lumea te aplauda, orasul natal te va pedepsi. Macar Brassai a avut succesul sa fie „acceptat” de Paris, chiar si daca nu s-a stabilit acolo, unde si un parc ii poarta numele, in afara de expozitia permanenta la MOMA New York.

    Wapakoneta Ohio, SUA – mica localitate unde s-a nascut Neil Armstrong si-a botezat aeroportul si muzeul zborului spatial, cu toate ca Neil a facut uriasul pas pentru omenire pe Luna.

    Dar spre norocul altora din Romania, un anume colonel Buzoianu si generalii Mociulschi, Mosoiu, Dumitrache, Ierimia toti si-au inregistrat numele pe strazile Brasovului, profund marcand memoria colectiva a locuitorilor acestui oras, desi istoria nu a consemnat nici o fapta stralucita a lor legat de Brasov, sau nu s-au nascut aici, poate nici nu au trecut prin oras! 🙂

    • Miklos@ Subscriu la intelegerea ta a „nenorocului” – marcarea unui oras prin nume de oameni de razboi este un semn in directia gresita a identitatii. Iti dau toata dreptatea ca frumusetea este in cei care au dus numele in lume prin cultura si cunoastere. Numele strazilor se schimba – sa speram ca aceasta realizare va ajunge in timp si la Brasov, si oamenii vor putea iarasi sa se oglindeasca intr-un oras cu istorie si din care au pornit oameni mari, nu intr-un oras cu dogme si impozitii monoetnice.

      Cu bine

      P.

  7. „Simptome” @ Pentru toti cei care isi inchipuie ca „simptome” sunt suficiente pentru a vorbi de „egal”, si ca nu este pacat in a spune ca tot ce prezinta in mod superficial simptome similare este si identic. Cateva simptome:

    1. Zürich, 2002: In gara centrala, la ora 1800 cand gara era plina de lume, niste derbedei bat doi Tamili in vazul tuturor. Nimeni nu ii opreste, unul din cei doi moare a doua zi. Si au mai fost cateva focuri la azile de refugiati in ultimii 10-15 ani.
    2. In orasul in care traiesc, la o demonstratie de neonazisti in care politia era de 10 ori mai numeroasa, se da foc la cinci masini – si nu vorbesc de sloganele care se aud. Un prieten din Romania care a lucrat doi ani aici, primea „din intamplare” pliante ale neonazistilor atat de dezgustatoare, ca timp de o luna se gandea sa se intoarca in tara – l-am linistit, realizand in acelas timp ca mi s-au adaptat bine nervii la xenofobie.
    3. In Germania au fost ucisi in 8 ani 8 turci si un grec – existau in politie oameni care stiau ca in spate se afla unul si acelas gang de neonazisti, dar nu au vorbit.
    4. Franta – cu Marocanii, exemplele sunt periodice si violente.

    Sa mai aducem si niste „simptome” din Ungaria anilor 1920? Sau a anilor 1950? Sau 2012? Sau mai bine sa vorbim de „simptomele” din Rusia lui Putin! Sau de „simptomele pregatitoare” din Germania anilor ’30. Fara a uita desigur Israelul lui Netanyahu. Si Africa de Sud …

    Sa ne gandim la toate aceste contexte unde simptomele au in mod inevitabil ceva in comun, pentru ca au de-a face cu xenofobia in diverse forme. Dar ce conteaza, caci voi la sfarsit puneti semnul egal „100% identic” intre toate simptomele si sunteti impacati. Poate acum este mai clar?

    Iar eu imi exprim fara jena dezaprobarea fata un mod atat de simplist si periculos de a calca realitatea in picioare.

Comentariile nu sunt permise.