O unguroaică şi trei întâmplări [Trei ani de MaghiaRomania]


După ce a fost ţinută prizonieră de facultate şi de licență, Akabelle a evadat și s-a întors pe blog, de Ziua MaghiaRomania. Ocazie cu care ne împărtăşeşte trei întâmplări, văzute prin ochii ei de minoritară.

O.

Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut,
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.

Poate că pare puțin siropos, dar nu pot să mă abțin de la citarea acestor versuri – într-adevăr, au trecut câteva luni de când n-am scris/produs nimic pe blog. Dar acum, la rugămintea lui Olahus și nu numai ( => din proprie inițiativă), am decis să scriu puțin despre câteva întâmplări minore din viața mea de minoritară. Nu am scopul de a porni polemici, doar relatez niște situații care, la momentul respectiv, mi s-au părut (mai mult sau mai puțin) comice.

1. Voiam să merg la Târgu Mureș. Dar cum în sătucul meu nu este gară, a trebuit să iau autobuzul ca să ajung la tren. Aveam puțin de așteptat, iar stând în stație, am atras atenția asupra mea cu rucsacul mare. Domnul care stătea pe bancă nu a ezitat să mă întrebe unde mă duc.

Când a aflat destinația, m-a întrebat când a fost revoluție în Târgu Mureș. A insistat și m-a tot sâcâit până am zis 15 martie 1990. Iarăși, a început să mă întrebe despre detalii – ce s-a întâmplat, și oare care parte e vinovată. Atunci am răspuns: „Domnule, degeaba faceți aluzii, că știu ce vreți să auziți și sunt de etnie maghiară, așa că s-ar putea să avem opinii diferite pe această temă.”

Iar el: „Şi ce? Şi eu sunt ungur!” și continua în română, dar după câteva minute a trecut gradat pe maghiară…

2. Dacă m-am dus la Târgu Mureș, atunci a trebuit să mă și întorc, nu? Și pentru că drumul e lung, am decis să-mi cumpăr ceva de citit. A fost nevoie de puțină căutare până am găsit un chioșc unde se vindea Dilema Veche. Am cerut, am plătit, am primit ziarul. Iar atunci vânzătorul – maghiar, desigur – m-a întrebat:

  • Nu v-ar interesa reviste din Ungaria?
  • Nu, mulțumesc! – zic eu.
  • Dar am de toate felurile, și astea sunt bune! – și-mi arată un perete întreg de reviste de gen CanCan.
  • Vă cred, dar rămân la Dilema Veche. – am răspuns.

Sunt sigură că domnul voia doar să-și recâștige banii investiți și nu punea la îndoială calitatea conținutului acelei publicații căreia i-am acordat prioritate. ☺

3. A treia întâmplare – la care am fost mai degrabă martoră – s-a întâmplat în centrul sătucului meu, unde se află trei catarge; doi inși schimbau drapelul național de pe catargul stâng: mare mi-a fost surpriza – și indignarea – când am văzut că cei doi au lăsat drapelul să atingă pământul. Să fiu mai precisă, au coborât drapelul, l-au lăsat pe jos și s-au apucat să repare ceva la catarg; aproape că nu călcau pe el. Am auzit de multe ori că drapelul/steagul căzut/lăsat la pământ înseamnă că grupul pe care îl reprezintă a fost învins… Nu încerc să fac aluzii la o Românie învinsă (de maghiari? de secetă? ☺ ). Mie pur și simplu mi s-a părut inacceptabil ca drapelul să fie lăsat, apoi tras pe pământ.

Anunțuri