[Harghita-Covasna] Scrisoare deschisă către președintele Academiei Române [Cu linkuri catre paginile analizate]


„SCRISOARE DESCHISĂ{1}

Domnului Academician Prof. Univ. Dr. Ionel Haiduc – Președintele Academiei Române

Stimate Domnule Președinte,
Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române a publicat la sfârșitul anului trecut studiul Slăbirea comunității Românești din Harghita și Covasna. ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei consideră că acest raport este o simplă propagandă naționalistă și că autorii lui l-au întocmit nerespectând rigorile științifice.

În acest sens, vă invităm să citiți analiza noastră pe marginea raportului, atașată acestei scrisori.
Vă rugăm să ne ajutați cu punctul dumneavoastră de vedere cu privire la calitatea acestui raport și să precizați el este asumat de către Academia Română.
Cu considerație,
Mircea Toma

Slăbirea comunității românești din Harghita – Covasna. Un raport iresponsabil al Academiei Române

1986 – Academia de Știinte și Arte a Serbiei (Srpska akademija nauka i umetnosti) publică un Memorandum cu privire la situația națiunii sârbe în interiorul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Printre altele, documentul susține că sârbii erau o națiune discriminată în interiorul federației iugoslave și că în Provincia Autonomă Kosovo avea loc un genocid albanez împotriva acestora. Memorandumul a fost denunțat imediat atât de catre guvernul federal cât și de către guvernul Serbiei pe motiv că promovează nationalismul. Însuși Slobodan Miloșevici se afla printre contestatarii lui. Privind înapoi în timp, mulți istorici consideră apariția Memorandumului ca fiind un moment cheie în procesul de dezmembrare a Iugoslaviei, unul dintre efectele lui fiind legitimarea intervenției militare în provincia autonomă Kosovo.
2011 – Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române publică studiul Slăbirea comunitatii românești din Harghita – Covasna. Documentul deplânge situația comunității românești din cele doua județe și prezintă în culori sumbre expansiunea culturală și etnică maghiară în zonă. Imediat acesta a fost publicat pe mai multe site-uri, unul dintre principalii săi promotori fiind Lia Olguța Vasilescu, deputat PSD, fost membru al Partidului România Mare. Postul de televiziune România TV a prezentat un reportaj mai amplu despre acesta, urmat de o dezbatere la care au fost invitați Corneliu Vadim Tudor și Gheorghe Funar. În condițiile în care actori ai următoarei campanii electorale își asumă deschis o ideologie naționalistă, nu este exclus ca acest document să fie îmbrățișat de tot mai mulți politicieni în perioada următoare.
Ce legătură au cele două evenimente ? Aparent niciuna, însă trebuie spus că Memorandumul Academiei Sârbe a devenit semnificativ pentru conflictul din Iugoslavia câțiva ani mai târziu, când războiul și purificarea etnică deveniseră subiecte de știri. O poziție de forță exprimată de cel mai important for științific al unei republici componente a fundamentat cu greutate academică propaganda naționalist-extremistă. De aici până la conflictul armat nu a mai fost decât un pas*.

Prin abordare, documentul Academiei Române, deși nu la fel de elaborat, este foarte aproape de cel sârbesc. Preambulul raportului ne pune în fața unei situații sumbre: comunitatea din Harghita și Covasna este în pericol. Regiunea stă sub semnul unei urgențe mute. Românii de aici sunt pe cale de dispariție din punctul de vedere al identității naționale. Întreaga cercetare este dirijată pentru a susține cu cât mai multe argumente din teren ideea că minoritatea română care trăiește în regiunea dominată de minoritatea națională maghiară este abandonată de stat și de mass-media în fața presiunii simbolice a maghiarilor. Textul este înțesat de judecăți de valoare implicite sau explicite din care rezultă că ceea ce li se întâmplă românilor este rău, după cum rele sunt și acțiunile maghiarilor atunci când vizează menținerea propriei lor identități etno-culturale.
Comunitatea maghiară, la rândul ei, beneficiază de suport logistic străin și se sprijină, în plus față de comunitatea românească, și pe administrația locală. Relația ei cu comunitatea românească stă sub semnul etniei dominante. Astfel, este deplânsă tendința comunității vorbitorilor de limbă română de a-și “dărui” identitatea, în special prin căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea romanească este deja slăbită, fiind incapabila de concentrare demografică, socială etc. (pag. 2).
Metodologia de cercetare a presupus studiul în teren în patru localități rurale din județele Harghita si Covasna. Deși în această cercetare subiectul este relația dintre doi actori (românii și maghiarii), ea își extrage argumentele empirice din interviuri realizate aproape exclusiv cu reprezentanți ai unuia singur: românii. Nu a fost nevoie să verificăm în ce măsură au fost incluși în raport și reprezentanți ai comunității maghiare deoarece autorii lui își asumă poziția aceasta explicit în preambul: Deși cercetarea a avut în vedere ambele etnii, accentul s-a pus pe potențialul comunitar românesc (pag. 1).
Din punct de vedere tehnic, raportul are și alte probleme metodologice. În primul rând, o cercetare științifică nu este compatibilă cu judecăți de valoare; or, studiul acesta nu numai că nu respectă acest principiu, dar intensitatea enunțurilor ne permite să îl considerăm a fi mai degrabă un document propagandistic decât unul științific. Deși studiul este declarat ca având un caracter exploratoriu, preambulul lui conține o suită de enunțuri formulate cu fermitatea unor concluzii. Cu alte cuvinte, deși în cazul unei cercetări exploratorii nu se pune problema de a porni de la ipoteze pe care investigarea să le confirme/ infirme, studiul anunță din deschidere o serie de caracteristici ale fenomenului pe care își propune să-l exploreze cu forța unor concluzii.
De asemenea, faptul că lipsesc detaliile legate de dimensiunea eșantionului de respondenți, a numărului de interviuri, a structurii acestui grup etc. vădește multă superficialitate din partea autorilor (care, de altfel, nici nu sunt precizați). Orice cercetare calitativă ar trebui să aibă la sfârșit un tabel cu inițialele persoanelor intervievate, vârstă, ocupație și alte informații relavante pentru aceasta (de exemplu, în cazul nostru, și etnia).
Secțiunea raportului care cuprinde datele cantitative citează în principal lucrarea Perspective demografice în județul Harghita. Prognoza divizării regionale a populației de etnie maghiară, romă și română scrisă de către Csata István și Kiss Tamás și publicată pe site-ul Consiliului Județean Harghita. Relevant este faptul că autorii studiului Academiei Române le reproșează elitelor maghiare viziunea învechită asupra etnicității: Această idee a amprentării etnic-culturale de la naștere, care face abstracție de conținutul cultural al educației este tipică abordărilor eugenist-rasiste. Se omite astfel rolul structurilor sociale care contribuie la socializarea copilului. […] O asemenea abordare nu este doar în afara timpului […] (pag. 15). Ciudat este că, de mai multe ori, în cuprinsul raportului Academiei se vorbeste despre faptul că populația românească este mai deschisă în a-și dărui identitatea prin căsătorie (v. pag. 2), fapt ce dovedește că viziunea autorilor lui este comună cu cea a omologilor maghiari.
Interesant în acest raport este că analiza calitativă de teren aduce în atentie destul de multe situații în care relațiile din interiorul comunităților studiate sunt mai degrabă pașnice și de colaborare decât bazate pe confruntare. Locuitorii de etnie maghiară ai localității Doboi (una dintre localitățile investigate) participă la marile sărbători ortodoxe sau la evenimente majore ale cunoscuților români și vice-versa (v. pag. 33). De asemenea cele două comunități se ajută reciproc în muncile agricole. (O ciudățenie în această chestiune este că ceea ce, de fapt, reprezintă o relație economică, este catalogată ca fiind o diviziune etnică a muncii: maghiarii au cele mai multe tractoare, iar romanii vin la câmp cu forța de muncă. Se ajută unii pe alții în acest fel. – v. pag. 31). Cu toate acestea, autorii studiului concluzionează că “a fi român într-o asemenea regiune implică aproape obligatoriu angoasa că ceva se va întâmpla cu comunitatea din care faci parte (pag. 51).
Așa cum am mai spus, studiul Academiei Române suferă de un important viciu metodologic: ia în considerare aproape exclusiv viziunea etnicilor români. Faptul că se consideră relevant tot ceea ce actorii consideră relevant (pag. 4) reprezintă un risc de denaturare a faptelor. Nu tot ceea ce afirmă subiecții cercetării este în mod necesar dublat de realitățile obiective de pe teren. Spre exemplu, afirmația unui interlocutor cum că în rândul autorităților locale nu există angajați români nu este dublată de date cantitative, iar autorii o lasă astfel în suspensie. O altă nemulțumire a subiecților cercetării o reprezintă obligativitatea cunoașterii limbii maghiare la angajare. Și aici trebuie să existe anumite nuanțări: există în cadrul administrației locale posturi pentru care se cere obligativitatea cunoașterii limbii comunității majoritare (vezi Hotararea nr. 43/ 9.01.2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării). Prin urmare, afirmația că românii sunt discriminați pe criterii etnice în zonă se cere a fi verificata și la nivel obiectiv.
Un lucru și mai grav ni se pare a fi modul în care sunt priviți etnicii maghiari din zonă, și anume ca străini. Studiul abundă de caracterizări ca neromânesc, străin etc., autorii uitând că, totuși, este vorba de cetățeni români. Faptul că în apropierea fiecărei localități cercetate sunt menționate urmele unor cetăți dacice sau romane vădește intenția de a-l conduce pe cititor să creadă că populația maghiară din zonă, cu toate că are o continuitate istorică dovedită, este un implant artificial. Confruntarea românesc vs. neromânesc/ străin/ maghiar este vizibilă în momentul în care discutăm despre instituțiile care au posibilitatea legitimă de a exercita forța: poliția, jandarmeria, armata. Acestea sunt în totalitate românești (faptul că în rândul acestora nu există angajați de etnie maghiară pare să fie un lucru cât se poate de normal pentru autorii studiului). Numai că ele asistă timorate la realitățile impuse de conducerea maghiară: “Singura instituție care mai rămăsese românească în teren, la data efectuării cercetării, era poliția (națională). Atitudinea polițiștilor față de cercetare este relevantă: într-una din localități aceștia au verificat echipa telefonic și pe computer raportând conducerii maghiare a primăriei prezența studenților. În cealaltă localitate harghiteană, polițiștii cu care am discutat erau foarte timorați și, în același timp, detașati de comunitatea tradițională în care se aflau, inclusiv prin ținută. Nu poți avea părul lung într-o comunitate conservatoare ca om al legii decât dacă ești separat de aceasta. Aceste atitudini: servilism și timorare, arată că, deși reprezintă forță legală în teritoriu, puterea o au alții, în orice caz alții străini de ei și de care polițiștilor le e teamă” (pag. 40). Urmărind această logică rezultă că autorii studiului contestă mecanismele democratice. Autoritățile locale din zonă au fost instaurate, ca peste tot în România, prin alegeri libere și democratice. Faptul că ele au o anumită componență etnică este cât se poate de normal, iar a susține că reprezentanții comunității maghiare sunt străini este un atac direct la adresa societății democratice. Soluția sugerată de raport trimite la mobilizarea celor trei instituții rămase românești (ca să îi cităm pe autori), or, asta înseamnă că reprezentanții Academiei Române recomandă utilizarea forței împotriva unor cetățeni români de etnie maghiară.
Ținem, de asemenea, să expunem modul în care este privită în acest raport publicat sub egida Academiei Române problematica migrației în zonă. Datele arată că românii pleacă în proporție dublă față de maghiari. Cauzele ar fi legate, conform autorilor studiului, de discriminările la care sunt supuși aceștia concluzia fiind enunțată printr-o întrebare: De ce pleacă unii mai mult decât alții? (pag. 12). Or, realitatea este că județele Harghita și Covasna sunt unele dintre cele mai sărace județe ale țării. E absurd să spui că dificultățile economice îi afectează doar pe unii. Și maghiarii pleacă de acolo, lucru care este recunoscut chiar și de către autori. Or, cercetătorii sar peste întrebarea oportună, care, după părerea noastră, ar fi De ce se pleacă?, direct la un răspuns: Românii sunt discriminați.

Raportul Academiei este, de fapt, un material de propagandă naționalistă cu forță de diseminare și de impact asupra opiniei publice proporționale cu prestigiul instituției care și-l asumă. El se înscrie în rândul unor obsesii mai vechi ale politicienilor români. Așa cum remarca istoricul Lucian Boia în “Istorie și mit în conștiința românească”, Explicit sau implicit, pericolul unguresc a oferit un alibi regimului Ceaușescu și, nu în puține ocazii, guvernanților de după 1989. Insuccesele interne, de obârșie strict autohtonă, trec pe plan secundar în fața unor amenințări imaginare în raport cu care se cere românilor să fie uniți și să uite dificultățile pasagere. […] Până și istoria românilor a ajuns să fie concepută în așa fel, încât să nu se cedeze punctului de vedere unguresc sau să nu se afirme nimic din ce ar putea avantaja Ungaria (chestiuni precum continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile dintre teritoriile ungurești si unirea lor, nu mai pot fi abordate cu seninătate profesională din motive strict “ungurești”). Pericolul unguresc îi face pe autori să judece cu încrâncenare o problemă care merită o altă abordare. În locul politicilor publice care să avantajeze ambele populații, raportul lasă să se întrevadă soluții autoritariste, din arsenalul dictaturilor.

*

Desigur, nu dorim să supralicităm faptele și să insinuăm că ne-am afla pragul unui conflict similar. România anului 2012 nu este Iugoslavia anului 1990. Ce dorim să arătăm este că, de foarte multe ori, asemenea documente, create de instituții de prestigiu pot fi cărămizi la temelia unor conflicte interetnice – ajunge doar să fie asumate de către politicieni iresponsabili. De altfel, pentru a izbucni luptele de stradă de la Târgu Mureș din martie 1990 nu a fost nevoie de nici un Memorandum.

{Inapoi}

Mircea Toma
Adrian Szelmenczi”

Nota admin: Publicam aceasta scrisoare desc

___________________

{1

Nota Editorului MaghiaRomania: Va prezint aceasta scrisoare deschisa, publicata initial pe blogul Active Watch. Am adaugat la textul scrisorii linkuri catre raportul „Slabirea comunitatii romanesti din Harghita-Covasna” si, unde a fost cazul, direct catre paginile la care se refera autorii analizei. Tot ce este intre {acolade} reprezinta completarile mele pentru buna navigare in text. Parantezele patrate din titlu imi apartin, de asemenea.

Va incurajez sa va exprimati liber, atat cu privire la raport, cat si cu privire la analiza, cu rugamintea sa evitati epitete rasiste ( „olah”/”bozgor”/etc) si atacurile la persoana.

M-as bucura ca cei care se pricep un pic mai bine decat altii la stiintele sociale (studenti, absolventi, masteranzi) sa contribuie cu comentarii. Cu cat mai argumentate vor fi, cu atat veti avea sansa de a vi le publica ca articole, cu acordul lor.

Olahus

inapoi}

Anunțuri