Limbile din lada de vechituri – o discutie cu niste francezi


"Vorbiti franceza. Fiti curati". Veche inscriptie dintr-o scoala franceza situata intr-o zona de limba minoritara.

De Kiwi*

Olahus: „Limba noastra-i o comoara„, asta stim toti, chiar daca uitam ca versul era despre o limba minoritara**. La limba lor, cand e minoritara, ne raportam in functie de educatie, sensibilitate si filozofie personala. Fie admitem ca e si ea o comoara, sau macar un capital care, cat de mic ar fi, merita intretinut si sporit, fie o vedem ca pe o amenintare -in cel mai rau caz- sau ca pe o vechitura-in cel mai bun. O vechitura de aruncat, sau de tinut in lada cu opinci, basmale si catrinte, pana vin turistii sa le admire si sa le cumpere.

O astfel de valoare, turistica, le atribuie limbilor minoritare si francezii cu care a stat de vorba cititorul nostru Kiwi, student roman in Finlanda, o tara toleranta si cu doua limbi oficiale. Despre alte pareri ale respectivilor francezi, nu mult diferite de ale unor romani, va invit sa cititi mai jos.

Kiwi: Am stat de vorba zilele trecute cu patru francezi de 20-25 de ani, studenti la facultati tehnice, respectiv de stiinte exacte din Franta si Elvetia.  Discutand despre Finlanda (intrebarea a plecat de la ei: „De ce este totul in doua limbi aici? Care e a doua?”) am adus in treacat in discutie problematica minoritatilor din Franta.

Au fost extrem de dezorientati: ca nu exista asa ceva, ca Franta este pentru francezi. Eu: cum adica nu exista? Doar sunt bretoni, basci, germani in Alsacia, etc. Mi s-a zis ca ei intre ei, in catunul lor, pot sa vorbeasca ce vor ei, dar oficiala este franceza. Cum ar fi daca fiecare vorbeste ce vrea la nivel oficial? E ca la Turnul Babel. De aceea are Franta limba franceza oficiala prin Constitutie: ca sa se inteleaga toti unii cu altii.

Si bunica unuia dintre ei, dintr-un sat de munte din centrul Frantei, vorbeste in dialect (formularea lui: „some kind of patois***”) acolo cu lumea din sat, dar respectivul vorbea doar franceza oficiala.

Eu cand am zis ca bretona, basca si germana (ca sa ramanem la Bretania, Tara Bascilor si Alsacia) sunt limbi complet diferite si neinrudite cu franceza, si nu dialecte, i-am blocat complet. Apoi le-am spus ca in Spania, de exemplu, minoritatile (catalani, galicieni, basci) isi pot folosi limba in mod oficial si exista invatamant in acele limbi in regiunile relevante, si mi s-a zis, dupa o lunga tacere si gandire: „hm, aia or fi poate mai multi…”.

Le-am povestit si de Romania, cu pragul de 20% si scolile in limbile minoritatilor. Replica a fost: „si daca toti sunt egali in fata legii, si exista o singura limba oficiala, si unii au derogare de la folosirea limbii oficiale, asta insemana ca legea e proasta, ca exista o contradictie in lege!” si apoi a mai venit intrebarea „dar daca in afara comunitatii oricum trebuie sa vorbeasca limba oficiala, la ce mai sunt bune limbile astea mici, ca doar complica lucrurile!”.

Costume traditionale bretone. Foto: XIIIfrom Tokio

Si am mai aflat ca bretona etc. sunt privite ca un fel de mostenire culturala, ca limba latina sau dansurile populare sau targurile de produse taranesti: chestii pe care e fain sa le avem si sa le pastram in vitrina si sa ne laudam la turisti si atat pentru ca-s parte a traditiei locului, dar care nu au si n-au de ce sa aiba vreun fel de relevanta practica in viata de zi cu zi.

Voi ce parere aveti despre opiniile francezilor?

_________________________________________________________

*Invitatul nostru insista sa spun ca pseudonimul vine de la pasarea Kiwi , nu de la fructul omonim. Ce fac eu pentru un guest post… (n.Olahus)

**Alexei Mateevici s-a nascut in Basarabia in 1888, pe atunci in Imperiul Tarist. Limba noastra a scris-o in iulie 1917, cand provincia inca facea parte din imperiu. Romanii erau minoritari in cadrul imperiului si, desi majoritari in Basarabia, nu isi puteau folosi limba in biserica si administratie. (n.O)

***Avand in vedere ca francezul era din zona Grenoble, cel mai probabil bunica lui vorbea occitana, deci o limba separata, nu un „patois” (dialect, grai). (N.Kiwi&Olahus)

Anunțuri

6 gânduri despre “Limbile din lada de vechituri – o discutie cu niste francezi

  1. Super articol, felicitări pasărei Kiwi anonime, student(ă) în Finlanda (oare tocmai în Helsinki-Espoo ?).

    îmi aminteşte de discuţii foarte similare purtate cu studenţi internaţionali. Argumentul meu era că făcând o simplă socoteală (sau o vizită către Wikipedia) reiese că pe Pământ există câteva sute de ţări şi câteva mii de limbi. E clar că nu poţi avea o corespondenţă „o ţară”-„o limbă”, decât dacă ştergi 95% dintre limbi de pe faţa pământului sau dacă le subordinezi altor limbi. Pe deasupra, hotarele lingvistice sunt fluide, imprecise, pe când hotarele ţărilor sunt fixe, rigide. Întrebarea e deci câtă importanţă dai graniţelor dintre ţări, în ce măsură îţi construieşti modelele mintale în jurul lor. Răspunsul tradiţional, clasic francez, al „statului naţional”, e că contează doar ce „ai în paşaport”, aceasta este identitatea ta, altceva nu există.

    Fiind minoritar, dezvolţi în mod natural o atitudine sceptică către asemenea categorizări şi îţi dai seama că nici o identitate „etnică” nu este ceva alb-negru, absolut, şi nici cel mai important lucru în lume. Mai mult, îţi dai seama că ţările sunt construcţii artificiale, cu mai puţină relevanţă decât oraşul, regiunea imediată în care trăieşti. Posibilitatea de a călători uşor în lume, euforia iniţială pentru ideea „UE” de „dizolvare a graniţelor” întăresc acest sentiment. Oare e o realitate sau o utopie?

  2. Ironia sorţii vis-a-vis de francezi e că pe plan global limba lor devine tot mai puţin influentă în domenii unde era folosită dinainte (ştiinţă, diplomaţie, etc.), şi tot mai mult, dacă nu vorbeşti engleza, eşti practic invizibil, iar franceza (exagerând un pic) e destinată să devină limbă comunală, „de bucătărie”, în acelaşi fel cum au devenit limbile lor minoritare pe scară mai mică.

  3. –Răspunsul tradiţional, clasic francez, al “statului naţional”, e că contează doar ce “ai în paşaport”, aceasta este identitatea ta, altceva nu există.–

    Nu ăsta e răspunsul „clasic francez”. Statul naţional, respectiv „identitatea naţională”, nu neagă existenţa identităţii etnice ci o diferenţiază de „identitatea politică”. Nu acordă identităţii etnice un statut politic.
    Statul naţional recunoaşte un singur tip de „actor-politic” în stat : cetăţeanul statului respectiv (respectiv „naţionalul francez” -oricare ar fie etnia lui).

    • si prin aceasta „nenegare a existentei identitatii etnice” dispar etniile la ei…

      Cum am mai spus de mai multe ori, daca nu ai un spatiu in care sa-ti traiesti identitatea etnica zilnic, atunci vei dispare. Familia (oricit de mare ar fi) nu e de ajuns pentru a pastra o limba, o cultura. Au inceput si francezii sa realizeze acest lucru (cu orele de limbi minoritare in unele regiuni, etc) dar e cam prea putin si prea tirziu probabil.

      Cit de vast sa fie acel spatiu, se poate discuta, insa fara el ramin doar amintiri goale: bunica vorbeste un dialect, se poarta niste costume pentru turisti, turistii pot vedea un stil arhitectural diferit, etc…

    • I agree with you, Ovidiu. The issue, as I see it, is that there’s a confusion between ethnicity and nationality, especially in nation-states (current and former). When we speak of nation-states, we think of nation in terms of ethnic nationality (nation-state would be a redundant term otherwise).

  4. Pingback: CE SPUN UNII FRANCEZI DESPRE LIMBILE DIN LADA DE VECHITURI « CER SI PAMANT ROMANESC

Comentariile nu sunt permise.