religie, protestantism, ortodoxie


Moartea pastorului Dugulescu a creat valuri în blogosfera ro-wordpress. Nu linkuiesc aici toate blogurile unde s-a ridicat subiectul, dar aş vrea să începem aici pe blogul meu o dezbatere cât se poate de civilizată asupra subiectului. După părerea mea o dezbatere civilizată constă în:

– argumente raţionale (faţă de cele emotive) – aproape toată lumea are ceva personal cu religia (pro sau contra, una sau alta), dar hai să lăsăm asta pentru alţii.

– fără atacuri personale, căci astea afectează dezbaterea şi conduc la supărări

– ton politicos, respectarea credinţei (sau ateismul) celuilalt

Iată atunci observaţiile mele pentru a deschide schimbarea părerilor. Postul meu nu vrea să fie o analiză completă, ci un post de blog.

Protestantismul începe să afecteze în mod vizibil societatea.

Până în prezent protestantismul (mai) istoric (adică lutheranismul, calvinismul şi unitarianismul, în ordin de apariţie) a influenţat mai ales comunităţile minoritare, adică ungurii şi saşii (şvabii din vest fiind catolici, unde nu se pune problema), şi câteva comunităţi de slovaci tot din vestul ţării. După revoluţie a început din plin (a fost şi dinainte, dar era mai ascuns, sau nevizibil) protestantizarea României, şi aici mă refer la bisericile aşa zis neo-protestante (care este un termen eclesiastic, fără nici un fel de conotaţie, referind pur şi simplu la biserici care nu în primul val al reformaţiei s-au înfiinţat), respectiv: baptişti, penticostali, Martorii Iehovei, adventişti (care sunt prezenţi în număr semnificativ în societate). Părerea mea personală este că pluralismul religios este o chestie bună pentru societate. Fără gândul de a jigni pe cei protestanţi protestantismul e acum – aşa zis – la modă. Faţă de ortodoxie – care în societatea română are şi conotaţii rele, fără a jigni pe ortodocşi – protestantismul român încă nu a avut destul timp ca să devină o formaţie supra-instituţionalizată, instituţie care poate compromite mesajul principal. Să zicem aşa: încă nu prezintă destul de mare influenţă (faţă de BOR) ca oportuniştii să vâneze posturile principale. Sper ca rezervarea lor faţă de politică va rămâne aşa (faptele din istorie dovedesc că sunt optimistă în privinţa asta), şi vor rămâne la rolul lor principal: adică la răspândirea Evangheliei.

Secularizarea politicii, despărţirea statului şi religiei e un axiom liberal, care aduce beneficii clare pentru stat şi beneficii în sensul biblic şi pentru biserici. A fi protestant în România azi poate fi ceva foarte modern, privind beneficiile care a adus protestantismul societăţii vestice (vezi Max Weber: Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 2007), şi fără de-a şti minimul protestant nu se poate înţelege Europa de astăzi. Dar poate fi şi ceva foarte fundamentalist: interpretarea Bibliei strict în sensul literelor scrise, fără relaţiile şi dezvoltările sale istorice, interculturale şi inter-religioase poate să recurgă la un cult foarte strict, la influenţare emotivă şi la nerespectarea drepturilor omului în numele credinţei. Nu vreau să generalizez însă, sunt pilde pentru fiecare.

Cea mai mare diferenţă între ortodoxie şi protestantism este autoritatea acceptată. Dacă ortodoxia lângă Biblie are şi Tradiţia (aşa mi se pare că e Sfânta Tradiţie, dar să mă corectaţi, dacă scriu ceva incorect), ca şi text cu autoritate la fel de mare ca şi Biblia, protestantismul nu recunoaşte decât cele trei “sola”: sola fide – adică numai credinţa (dată de Dumnezeu fără contribuirea omului) se consideră în privinţa vieţii veşnice, faptele bune comise nu, sola scriptura – adică numai Biblia este sfântă, şi restul tradiţiei poate fi corectat, criticat ba şi chiar pus la oparte, şi solus Christus – adică Hristos şi sacrificiul său contează în privinţa vieţii veşnice şi în relaţia cu Dumnezeu, Maria, sfinţii sunt/au fost oameni ca noi, şi nu ne pot ajuta în obţinerea iertării. În protestantism în faţa Dumnezeului toţi sunt egali: adică preotul nu este mai presus ca şi oamenii de rând (şi mai ales calvinismul a dezvoltat o teorie a preoţiei universale bazată pe versetele 2Petru2,1-10, unde toţi care cred sunt “preoţi”, adică au obligaţia de-a vorbi despre ce au înţeles din Biblie), el (sau în protestantismul istoric şi ea) are numai pregătire diferită faţă de ceilalţi. Aşa că în protestantism un om, respectiv femeie de rând poate să facă slujbă (dacă este nevoie în lipsa preotului), care este inimaginabil în ortodoxie, dar şi în catolocism. Idea de consiliu de conducere a bisericii, înfiinţat de Calvin în Geneva şi practicat de atunci în biserici protestante, unde consilierii (presbiteri aleşi în mod democratic şi preotul/preoteasa este unu dintre ei cu un singur vot fără drept de veto) a redus în mod vizibil puterea preoţiei şi lipsa spovedaniei personale (adică în faţa unui preot şi fără pedeapsă – spovedania se practică direct spre Dumnezeu în timpul slujbei într-o rugâciune comună, şi nu necesită contribuirea preotului) a redus teama de preoţi, care începuseră să devină oameni de rând ca şi ceilalţi (secularizarea preoţiei).

Diferenţa între protestantismul tradiţional şi cel neo- constă în interpretarea Bibliei, dar nici aici nu se poate generaliza, că fiecare formaţie religioasă are propria sa relaţie faţă de Biblie. Protestantismul tradiţional a ajuns la concluzia că interpretarea Bibliei nu se poate face fără a lua în considerare condiţiile istorice. Textul Bibliei nu este interpretat strict în sensul literei, ci exegetat este şi în privinţa schimbărilor sociologice. (Două pilde revelante şi astăzi: în timpul lui Paul femeile purtau ceva pe cap, şi Paul porunceşte să-şi acopere părul; era ceva normal ca şi cum azi purtăm şi vara ceva pe noi în locuri publice; dar asta este o poruncă care depinde de obiceiuri istorice, şi nu se aplică astăzi; tot aşa în timpul lui Paul femeile nu puteau obţie o educaţie la fel ca şi bărbaţii, deci Paul interzice ca femeile să înveţe pe ceilalţi – ceea ce azi nu mai e în vigoare, deci se poate schimba; trebuie precizat aici că Paul nu interzice femeilor de-a profeta sau a vorbi despre evanghelie, ci numai învaţatul; se pare că în biserica iniţială funcţiile erau separate) .

Anunțuri

3 gânduri despre “religie, protestantism, ortodoxie

  1. pe tema asta, vezi

    POP, Lia

    RELIGION IN A ROMANIAN TOWN: VALUES AND ‘INTERETHNICITY’ IN ORADEA.
    DISKUS, 2 (1994) no. 1, pp. 43-55

    (Dr Lia POP, Doctor in Philosophy, University of Oradea

    http://www.basr.ac.uk/diskus/diskus1-6/POP.TXT

    un fragment interesant din acest studiu referitor la diferenţele culturale în atitudinea fată de sinucidere şi moarte la români şi maghiari

    Regarding suicide, Dr Mihalache has noticed great differences as to frequency and manner of suicide between Romanians and Hungarians. First of all, only one in nine self-murderers is Romanian, so more Hungarians commit suicide. Secondly, the Hungarians commit ritualistic suicide, preferably by hanging, typical and complete. They are the ones who leave an explanatory letter. Whether these acts are demonstrative or, on the contrary, reminiscent of the Hungarian nobiliary model which valued one who concluded his grevious account with life by giving it up, in a kind of _hara_kiri_ (an entirely Asiatic model, entirely opposite to the Christian model) cannot be stated with certainty. For Dr Mihalache these are national. ancestral values.

    The Romanians commit suicide out of helplessness, atypically, incompletely, usually by throwing themselves from some height and without any letter. As stated, they are only a very small proportion of cases. For Dr Mihalache this manner of committing suicide does not represent an adherence to a system of values; on the contrary it represents a derogation from Christian values and it is viewed as such in the origin community.

    Regarding abandoned dead people, Dr Mihalache says that, after a long period in the morgue, they are buried by the Town Hall, sometimes in common coffins containing three, four, up to seven bodies, irrespective of nationality and religion. Those abandoned do not have a right to national or religious identity.

    There are differences – obviously of a cultural nature – in the attitude of the families towards the medical-legal act of autopsy. It is accepted naturally in the northern area, which is influenced by Hungarian culture, but rejected in the south. Dr Mihalache considers that the Hungarians have a culture of death which the Romanians do not have. Dr Vass however thinks that there is a cult of death among the Hungarians, but not a culture. The old Eskimo, he says, goes out to be eaten by the bear so that the bear will approach his hut and the family would be able to hunt for it and not die of hunger. They know how to die for life! With us, quite the opposite; one lives in the fear of death.

Comentariile nu sunt permise.